Etichete

, , , , , , , , , , ,

Fotografia ideală 

 

Soarta celor patru orfani va fi hotărâtă de instanţă.

Tot ce pot spera eu – care i-am avut pe toţi cinci în imediata apropiere 8 ore în fiecare zi timp de un an şi şapte luni;  şi nu numai eu ci şi toţi aceia de bună-credinţă şi cărora le-a mai rămas raţiune şi suflet în această societate cinică, apatică şi sadică în care trăim, conduşi şi dirijaţi de o clică politică de-a dreptul criminală -, este ca această decizie a judecătorului să atenueze tragedia acestor copii şi să le deschidă o cale spre o viaţă fluentă fără alte suferinţi.

Angela a primit repartiţia acestei locuinţe ANL pentru că avea patru copii şi în numele acestora, ca drept constituţional al lor.  Şi pentru că s-a dus în audienţă la preşedintele Băsescu cu aceşti patru copii după ea, altfel, în vecii vecilor n-ar fi primit o casă a ei, mai degrabă  ar fi fost deposedată de dreptul de a-i creşte şi îngriji,  în numele „interesului superior al copilului„.

Firesc ar fi, pentru că ea s-a luptat 8 ani ca să obţină această locuinţă, să fie păstrată pentru copii, să le revină de jure. Evident, pe acest apartament de două camere s-au şi lipit ochii pofticioşi şi dorinţele celor care n-au primit încă repartiţii, sau ai altora. Pentru că trăim într-o societate a lui „care pe care”, nu mai avem niciun strop de solidaritate umană în noi. Nu cred c-ar fi imposibil să se găsească bunăvoinţă şi o formulă juridică pentru dreptul de preepţiune a acestor copii asupra contractului de închiriere . S-ar respecta, astfel, dorinţa mamei care a murit atât de tragic.

A doua arzătoare dorinţă a ei a fost ca aceşti copii să nu fie despărţiţi. Sigur, în această societate fără repere, mi-e greu să îmi imaginez că ar putea cineva să respecte o dorinţă evidentă dar nerostită a unei mame răpuse. Pentru că nu suntem în stare să respectăm dorinţele şi drepturile celor vii; ce importanţă ar mai avea dorinţa unei defuncte care oricum nu mai contează, care e doar un certificat de deces?

Am discutat, la ceremonia funerară, cu prietene de-ale ei din tinereţe şi de acum, femei simple, care trăiesc greu dar care nu au avut un destin atât de încercat. Fiecare dintre ele a repetat aceleaşi cuvinte. Cum că Angela, de câte ori o ciomăgea sau o zdrobea soţul în bătaie, fugea cu toţi copiii pe care-i avea; la început cu unul, apoi cu amândoi şi se adăpostea pe la aceste prietene. Şi că mereu a luptat ca să nu-i despartă.

Dacă aceşti copii ar fi rămas orfani în orice altă ţară decât România actuală, comunitatea locală s-ar fi aglutinat în jurul lor ca un ghem protector. La noi, fiecare zonă a sistemului pare să nu aibă altă preocupare decât cum să scoată maximum de profit din această moarte care a lăsat fără stâlpul de susţinere o construcţie dramatică. Unu să ia o bârnă, altul să se-aleagă cu nişte cabluri, unul să câştige nişte bani, altul să-şi chivernisească oborul.

Nu am cui să scriu şi nu am cui să spun cât de sinistră pare lumea românească, în aceste zile, prin ochii acestor orfani. Unul de 8 ani care profită acum din plin de empatia şi mila tuturor, pentru că a mai trecut prin situaţii extreme şi ştie că mila şi empatia se vor estompa în timp şi, curând nu va mai conta pentru nimeni decât ca un orfan fără căpătâi. Al doilea, de 7 ani, un copil foarte talentat la gimnastică, cel care a asistat la scena uciderii mamei sale şi este complet blocat este introvertit şi nu vrea să exteriorizeze nimic. Stă în propria tristeţe şi resemnare ştiind că nu se poate aştepta la nimic bun de la această lume de la care mama lor a smuls până acum protecţie şi mijloace de trai. Acum ştie el bine că nimeni nu va mai lupta pentru viaţa, lucrurile trebuitoare, pentru securitatea lor. Cei doi mai mici – de 3, respectiv 2 ani –  încă nu realizează prea bine ce s-a întâmplat. Realizează doar că în jurul lor este un mare loc gol şi rece. De parcă s-ar mişca în nişte baloane umplute cu aer refrigerat.

Şi ar fi atât de simplu… Dacă minţile luminate ale acestei regiuni dăruite de Dumnezeu cu cele mai neasemuite frumuseţi naturale şi uitate definitiv apoi, s-ar aduna „în interesul superior al copilului”, în numele acestui interes şi ar hotărî astfel: Consiliul Local ar dona locuinţa acestor micuţi neajutoraţi instituind o tutelă a acestui consiliu, al serviciului de asistenţă socială printr-un reprezentant. Iar Direcţia de Asistenţă Socială sau un ONG ar putea repartiza trei sau patru părinţi sociali care să îngrijească şi să educe aceşti năpăstuiţi, cum se practică în sistemul instituţionalizat. Astfel, cei doi mari ar putea merge la şcoală de la casa lor, cei mici la grădiniţă şi la creşă şi întreaga familie – aşa ciuntită cum e ea –  s-ar reuni după-amiaza.

S-ar împlini astfel visul mamei lor care-şi doarme acum somnul de veci: acela ca micuţii ei să aibă un acoperiş al lor şi să fie cu toţii împreună.

Mă tem însă că societatea noastră schizoidă nu va reuşi să vadă dincolo de litera legii – creată tot de om – şi mai departe de nişte interese meschine dublate de-o indiferenţă sinistră.

 

Anunțuri