Etichete

Mi s-a părut că pot să îndrept cu o poveste un destin. Cuvintele s-au dovedit înşelătoare iar puterea lor a fost calpă. Sforicica maronie de cânepă a ţinut cât a rezistat ea artefactul în aer. Ce s-a întâmplat acolo, în Cer, ascuns vederii celor doi care s-au îndeletnicit să-l înalţe în tării, nu am putut vedea. Poate că Bunul, uitându-se o clipă la zmeul cel zdrenţuit, s-a gândit să-i curme teribila suferinţă. Aceea de a păşi pe pământ fără picioare. I-a pus în compensaţie, pentru picioarele cele înnegrite şi fără viaţă pe care le-au retezat doctorii, două aripi albastre de înger. Fratele meu s-a mutat în Cer. N-a mai putut să umble pe pământ printre noi şi a ales să zboare în înalturi. El, sau cel care i-a dăruit la naştere un suflet atât de blând şi de iubitor. Sorin a fost una dintre cele mai sensibile fiinţe din câte mi-a fost dat să cunosc. A copilărit la Rădăuţi, până la 14 ani, a jucat fotbal, a umblat prin lunci arătându-mi şi mie – vai, atât de mică! – cele mai frumoase locuri de sub soarele nostru. Mi-a făcut prăştii. M-a învăţat să fluier. M-a învăţat să fac arcuri şi săgeţi. I-a construit băiatului meu – în timpul scurt în care am vieţuit la un loc – un scrânciob, să se poată legăna. La 14 ani a plecat la Arad, la şcoala profesională de la Uzina de Vagoane (astăzi o mai fi?). După absolvirea profesionalei (lăcătuş mecanic) s-a angajat acolo. La 21 de ani se îmbolnăvea de osteomielită la un femur – o boală dintre acelea care nu te lasă să trăieşti, dar nici nu-ţi cauzează moartea. A târât după el această boală cu toate neajunsurile  ei, cu operaţie după operaţie şi cu durere după durere. Până în vara aceasta când … Când. I-au fost amputate, pe rând, picioarele. A rămas din el doar ochii cei precum pielea castanei şi mâinile. Mâinile, pentru împreunarea pe piept în eternitate. Sufletul s-a dus la binemeritata lui odihnă, după o viaţă de chin în care a fost şi Iov, şi Lazăr şi Fiu risipitor şi propria lui mântuire.

Nu-mi vine să cred că nu mai am frate. Nu-mi vine să cred că s-a dus şi n-o să-l mai văd niciodată şi că n-o să-i mai aud niciodată vocea lui gâtuită de emoţie. E atât de pustiu… E atât de trist.