Ziua se prefigura a fi una mohorâtă şi vărgată de-un vânt subţire şi tăios,  încă de dimineaţă. Se ridică anevoie în capul oaselor şi întinse mâna după şnurul draperiei, pe dibuite. Cenuşiul se buluci printre faldurile perdelelor fumurii, învăluind odaia somnoroasă în vălătuci trişti. „Nici n-ar trebui să cobor din pat astăzi…” – îşi zise Fleur căscând ferit, fără să-şi trosnească fălcile deşi în întreaga casă nu se auzea să fie vreo altă fiinţă. Se trânti la loc în pat strecurând braţele sub perne, acolo unde se păstra răcoarea. Aşa făcea de când era mică. În plăcea răcoarea aceea neatinsă care nu aştepta decât căldura membrelor ei, s-o atenueze. Adăstând aşa, într-o leneşă lentoare a simţurilor, îşi găsi gândurile hălăduind hăt -departe.

Se afla în pragul unui han. Ea, sau dublul ei; nu putea distinge bine din pricina semiobscurităţii şi a fumului. Cei trei meseni aflaţi în salon întoarseră ca la un semn ochii păienjeniţi de intensitatea alcoolurilor şi nopţii către ea şi scoaseră în acelaşi timp din adâncul piepturilor un muget ca de luptă. O fi fost strigătul stirpei bărbăteşti zăcute şi neostoite, topite  într-o viaţă de pierzanie? Ori revelaţia că universul lor pustiu, hirsut şi asprit de neiubire este limitat iar dincolo de el se cască iezerele unei altfel de bucurii de cari ei îşi aminteau ca-n vis?

Fleur luă strigătul lor drept o încurajare şi, cu zâmbet mic şi uşor ruşinat, păşi pe scândurile ce purtau, strat după strat, însemnele încălţărilor atâtor drumeţi care poposiseră aici. Privind podelele brune şi respingătoare, îşi zări tivul îmbrăcăminţii, realizând că este într-o străvezie cămaşă de noapte semitransparentă, sidefie. Acum îşi explică mai bine şi răcnetul masculilor chercheliţi şi brusc i se făcu frig. Înaintă spre bar pentru că nu mai avea curajul să treacă încă o dată prin faţa acelora, cu speranţa că după tejgheaua înaltă din lemn geluit şi lustruit de atâtea coate, ar putea afla o fiinţă miloasă. Ciocăni cu arătătorul îndoit în lemnul lucios. De după poliţă îi răsări în faţă ca un deplin coşmar o faţă coşuroasă, ţepoasă şi grasă în mijlocul căreia trona un nas noduros între doi ochi mici porcini şi deasupra unor buze groase ca nişte râme umede care lăsau să se vadă câţiva dinţi risipiţi ici-colo în gura băloasă. Creatura o ţintui şi-şi plimbă ochii asupra ei, scotocitori. Apoi întinse o mână noduroasă cu degete ca nişte cârnaţi unsuroşi înspre ea. Fleur închise ochii cutremurându-se de scârbă şi simţi că leşină.  Alunecă pe-o apă verzuie şi unduitoare mirosind a camfor de parcă ar fi fost o buburuză-ntr-o coajă de nucă. Din când în când, câte un val se sălta peste suportul plutitor care n-o lăsa să se afunde şi îi uda veşmintele. Ar fi vrut să aibă curajul să mijească ochii, dar nu-l avea de groază că s-ar putea trezi în faţa ochilor cu pocitania de la han. Îi strânse şi mai tare, cu atât cu cât simţea presiunea albă a luminii ce-i apăsa pleoapele. O izbitură care opri alunecarea o obligă să deschidă ochii. Călătorise până aici pe firul unui şuvoi verde ca mătasea-broaştei, întinsă pe tejgheaua de lemn. Şuvoiul o adusese până-n faţa unei oghinzi de jad în care lichidul pe care plutise se transforma, intrând, în falduri împietrite. „Şi acum?” – se întrebă Fleur (sau dublul ei care se zărea oglindit în luciul verzui) uitându-se în jur. Coborî de pe scândura tejghelei zâmbind la gândul că acela pe care-l crezuse a fi un căpcăun care vrea să o sfâşie,  de fapt o eliberase, şi căută cu tălpile şi cu braţele o cale de a înainta. Atinse cu palma peretele verde şi acesta decupă un contur de abur lăsând-o să treacă şi închizându-se imediat în urma trupului ei. În faţa ochilor ei se afla o privelişte cum puţinor oameni le-a fost dat vreodată să vadă, în trecut sau în viitor.

(Voi continua, în măsura în care mă voi simţi în stare. Vă mulţumesc  tuturor pentru cuvintele voastre bune.)

Anunțuri