Podele de lemn lustruit, cu ochi
Şi peninsule-n galben prăfos,
Pieziş, din dreptunghiul ferestrei,
O linie dreaptă, de aur, vibrând;
În ea, pulberi fine dansând somnoroase,
În centrul odăii un prunc liniştit.
La capătul razei, o uşă albastră.
„Să nu treci de aceea!”
„Nu te duce dincolo!”
„Nu care cumva s-o deschizi!”
Azi este singur acasă.
Universul miroase a coajă de pâine
şi-a lemn ostenit.
Se-nfiripă un vânt iscat din nimic
Copilul se face pe dată,
Ca printr-o vrajă, adult.
A deschis milioane de uşi
Să găsească răspunsuri
Sau să îşi biruie o neputinţă uitată.
Toate din viaţă s-au dovedit a nu fi îndestule.
L-am întâlnit bătrân, gârbovit şi uscat ca un lemn
Sub o coastă de deal.
Adunase – nu se ştie de unde –
Scânduri groase, le curăţase atent,
Erau lustruite ca date cu ceară.
Doar un cer lipit de pământ într-un punct.
Dreaptă, în pofida oricărei legi cunoscute,
Uşa albastră era acolo
Ca un contur de reproş.
L-am luat pe bătrân de o mână şi l-am dus împrejur
Să vadă că nu e nimică.
Clătina, din tot trupul, împotrivit,
S-a prăbuşit, într-un hohot înăbuşit peste uşă.
A trosnit
Şi încet s-a deschis.
Răstignit peste prag
M-a privit într-un fel
Ce nu poate fi spus – poate durere şi drag –
Şi a dispărut.
Am umblat prin iarba ţepoasă
Căutând nu ştiu ce până seara.
O stea şi-a întins bunăvoia şi mi-a arătat,
pe pământ, un obiect lucitor.
M-am repezit. Era doar o cheie ruginită şi roasă.
Am strecurat-o într-un buzunar
Şi-am pornit către casă.
Am încercat, de atunci, mii de uşi.
În zadar,
Niciuna nu s-a deschis.
Poate cheia nu este a mea,
Sau e dintr-un vis.
E cheia ta, asa cred.
Poate e a unui bun prieten 🙂
Suberp articolul 🙂
Mai degrabă a unui prieten.
Mulţumesc. 🙂
Nu aveti pentru ce! 🙂
Emotiile astea… din cauza lor am scris gresit….
rectific… Superb 😀
Nu pot deschide nicio uşă 🙂
Mulţumesc, am o legătură întreagă. 🙂
E pentru inimile prietenilor, virtuale desigur.
Vă îmbrăţişez, mă bucur imens că pot scrie iar poezie!!! Credeam că nu mai pot.
De ce va era teama ca nu mai puteati? 😦
Pentru că m-am gândit că nu voi mai scrie poezie niciodată.
Nici acum nu sunt foarte sigură că scriu poezie (adică ieri şi azi) dar calc atent şi cu o frică imensă pe-o scândurică subţire. Dacă se rupe, asta e.
Pentru că a fost o perioadă foarte neagră pentru mine pe care am traversat-o obligată de grija şi dragostea celor apropiaţi nu pentru că aş fi vrut să înaintez. Cred că pentru prima dată în viaţa mea am realizat că cei care te iubesc cu adevărat nu sunt cei care îţi cântă-n strună, te laudă sau te încurajează să-ţi strici viaţa ci sunt aceia care te suportă şi te susţin când eşti insuportabil, care te iartă şi ţin la tine în pofida a orice ai face. Care te iubesc atunci când eşti căzut şi ai cea mai mare nevoie. Sigur, n-am vrut să fie aşa, dar am fost foarte bolnavă (de aceiaşi boală de care suferă Băsescu, aşa că pot spune că-l înţeleg foarte bine, în latura patologică a acţiunilor sale) şi nimeni nu ştia ce am şi nu înţelegea de ce reacţionez aşa autodistructiv. Mă opresc aici cu amănuntele urâte ale acestui (sper, accidental) sfârşit de capitol poetic.
Poate că nu aveam nimic de spus – cu mai puţină polologhie.
Update: Vorba lui Nichita:
„Putem doar să putem
Numai să nu, nu.”
Pingback: Tweets that mention Cheia | Gabriela Savitsky -- Topsy.com
Pingback: William Hogarth ( *10 noiembrie 1697 – 25 octombrie 1764), pictor și grafician englez « my heart to your heart
O poezie/poveste cât o viaţă, a cărei chintesenţă mi se par a fi versurile acestea:
„Universul miroase a coajă de pâine
şi-a lemn ostenit.
Se-nfiripă un vânt iscat din nimic
Copilul se face pe dată,
Ca printr-o vrajă, adult.
A deschis milioane de uşi
Să găsească răspunsuri.”
Mi-a plăcut foarte mult cum ai modelat drumul. 🙂
Doamne, Adela, cât eşti de generoasă!
Nici pe departe nu e aşa cum voiam să spun. Dacă acum o vreme le scriam – poemele – dintr-o respirare, acum scriu mai întâi o prozo-poemă şi apoi scot descrierile. Uneori nu reuşesc în totalitate să nu fiu descriptivă. Şi, la urma-urmei, cine ştie ce e Poezia?
Îţi mulţumesc foarte mult.
Ai observat că atunci când te duci hotărât să rezolvi ceva şi nu ai nicio şovăială „ţi se deschid toate uşile”? Atunci când eşti nehotărât toate merg de-a-ndoaselea, găseşti uşi şi suflete ferecate… 😦
P.S. Am operat ce mi-ai cerut dar să ştii că unele „accidente” nu sunt întâmplătoare, de multe ori aşa trebuie să fie. 😉
Mulţumesc, Gabriela. Nu sunt generoasă, asta m-au făcut să simt rândurile şi printre rândurile tale. Ştii, uneori e foarte uşor să scrii şi să citeşti rânduri, mai greu e cu printre rîndurile. La tine, s-au sincronizat perfect.
Ştii tu „e uşor a scrie versuri/când nu ai nimic a spune” – poate, de aceea, crezi că ţi-e greu să scrii.
Mulţumesc, încă o dată.
Pingback: Năbădăiosu` şi muzica « Cristian Dima
Pingback: Zâmbesc. Ce îndrăzneală! « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port… « Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Prinţesa calomniată | Ioan Usca
Pingback: Bântuiţii « Gabriela Elena
@Gabriela Savitsky Imi pare rau. Pentru mine notiunea de prieten… nu mai exista…
Pe „vremea mea” exista prietenie. Acum, observ că ne-am transformat cu toţii în indivizi aflaţi la vânătoare. Şi nu la una dreaptă.
In afara de familie… nu cred ca mai exista cineva care sa tina la tine…
Era vorba de iubirea care se sacrifică nu de „ţinutul la cineva”. Aşa, şi eu ţin la pisicile mele de la ţară, patru.
ma refeream la iubire…
E-he-ei!…
Iubirea…
Cine este şi ce vrea ea.
Pingback: Povara învăţăturii « Cati Lupaşcu. În oraşul de cuvinte
Pingback: Măria | Amour de jour
Pingback: Toamna, voi, poezie, arte și cromatică vie « Mirela Pete. Blog
Pingback: Serbarea | Caius
Pingback: Joyce Mansour (1928-1986) – Trăiam… « Orfiv
Cu siguranta cu totii gasim deseori cate o cheie, insa putini pastram in buzunar chiar si cheile ruginite pentru a incerca din vreme-n vreme cate o usa…
Am dat uitarii obiceiul de a incerca usa caci faptul de a descuia o usa cu cheia potrivita a devenit o stare de fapt, un tel in sine…
Pentru cele mai multe dintre uşi e nevoie de o formulă magică; cheia fiind absolut inutilă….
Tuturor,
Nu mai pot posta articol nou.
Puteţi să-mi spuneţi, v-aţi confruntat cu această problemă?
Wordpress-ul îmi face, în Panoul de control, următoarea atenţionare: Warning: We have a concern about some of the content on your blog. Please click here to contact us as soon as possible to resolve the issue and re-enable posting.
Oi fi călcat pe vreun bec.
Pingback: Cei 50 centi cantaresc acum cu 30 kg mai putin « Gabriela Elena
Pingback: Două mâțe Serafine! « Mirela Pete. Blog
Pingback: Fugarul « Cristian Dima
Pingback: Poveste de vis (13) « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Plan secret « Ada Pavel
ESTI PREA ASPRA CU TINE SI IN POEZIE SI IN VIATA. SI SIMT PREA MULT PESIMIST SI NU ASTA E GABRIELA PE CARE O STIU EU, NU TE LASA INFRANTA DE NIMENI SI NIMIC, REVINO LA GABRIELA CEA PUTERNICA SI CURAJOASA PE CARE AM CUNOSCUT/O EU CU ANI IN URMA. POEZIA O VOI PUBLICA IN „SCRIPTA MANENT”. TE PUP.
Dorina,
Poate că sunt, uneori. Suntem aspri şi intransigenţi cu aceia de la care avem mari aşteptări.
Nu mai poţi fi nesăbuit când ai înţeles că toate-s vânare de vânt… Sau aproape toate. Odată cu vârsta, reducem mult din gesturile şi cuvintele inutile. Şi încă sunt prea multe.
Îţi mulţumesc, să-mi trimiţi şi mie o revistă. 🙂
Pingback: Jocul | Ioan Usca
E ciudat ca de mici pornim la drum cu cheia la gat, dupa care, renuntand prea usor la ea, o cautam o viata intreaga, sau le cautam, pentru ca si usile-s multe, nu-i asa?…
Primim o cheie care se potriveşte doar la o singură uşă. Iar uşa-i la capăt de drum. Sper să reuşesc s-o deschid – s-o găsesc – înainte. 😉
Pingback: Vara lui noiembrie « Mirela Pete. Blog
Ultima poezie a lui Adrian Paunescu :
DE LA UN CARDIAC , CORDIAL
De-aicea,de pe patul de spital,
Pe care ma gasesc de vreme lunga
Consider ca e-un gest profund moral
Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.
Ma monitorizeaza paznici minimi,
Din maxima profesorului grija,
In jurul obostei mele inimi,
Sa numa mai ajunga nici-o schija.
Aud o ambulanta revenind,
Cu cin e stie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se trateaza cicatricea.
Putati-va de grija ,fratii mei,
Paziti-va si inima si gandul,
De nu doriti sa vina anii grei,
Spitalul de urgenta implorandu-l.
Eu va salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac,precum se stie,
Recunoscand ca patul de spital,
Nu-i o alarma,ci o garantie.
Va vad pe toti mai buni si mai umani,
Eu insumi sunt mai omenos in toate,
Da-mi Doamne ,viata.Inca niste ani,
Si tarii mele minima dreptate.
Gabi,
Apropo de intrusiunea WordPress in blogul tau
o consider o cenzura in cel mai abject mod posibil
Rog pe toti cei care au o minima decenta si bun simt
sa condamne aceasta presiune.
Mihai,
s-a remediat după ce am pus câteva întrebări şi am făcut câteva retuşuri.
Gabi,
Totusi nu inteleg un lucru,uitandu-ma la atributiile WordPress Romania
si WordCamp acestea nu au nici un drept de a se amesteca in continutul subiectelor ,respectiv in politica editoriala a blogului tau.
Mihai,
Până una alta, cine ne pune ceva la dispoziţie şi reglementează.
Gabi,
La ce se refera „reglementarea” lor ?Cine si cum „reglementeaza” ?
Sunt intrebari firesti intr-un stat de drept.
Mihai,
Argumentele lor mi s-au părut de bun simţ. La unul dintre articole, am dat aprobare unor comentarii care conţin multe linkuri sau trimiteri către servere care chiar nu au legătură cu ce scriu eu şi, uneori, nici cu ţinuta unui blog. Aşa cum mi s-a cerut, le-am cenzurat. Erau fie reclame la medicamente, fie la site-uri quasi-porno, fie către servere de nu ştiu ce.
Nu m-a cenzurat nimeni pentru ceea ce scriu.
Oricum, problema s-a rezolvat.
Dacă aş avea domeniul meu (de exemplu, http://www.gabrielasavitsky.ro să zicem), acolo aş putea posta şi accepta orice fel de comentariu. aşa, sunt pe platforma altcuiva şi trebuie să ţin cont de nişte reguli. Mi se pare ok.
Sper c-am fost suficient de explicită. Îţi mulţumesc, oricum, pentru grijă.
Gabi,
O sa fac cunoscut aceasta cenzura mizerabila aici in Canada si
Statele Unite.Deasemeni televiziunilor Antena 3 si Realitatea
Este de neconceput asa ceva,ca sa nu-ti mai dea voie sa postezi un articol
nou pe propriul tau blog.
De ce ceilalti internauti nu au nici-o opinie ????