Podele de lemn lustruit, cu ochi

Şi peninsule-n galben prăfos,

Pieziş, din dreptunghiul ferestrei,

O linie dreaptă, de aur, vibrând;

În ea, pulberi fine dansând somnoroase,

În centrul odăii un prunc liniştit.

La capătul razei, o uşă albastră.

„Să nu treci de aceea!”

„Nu te duce dincolo!”

„Nu care cumva s-o deschizi!”

Azi este singur acasă.

Universul miroase a coajă de pâine

şi-a lemn ostenit.

Se-nfiripă un vânt iscat din nimic

Copilul se face pe dată,

Ca printr-o vrajă, adult.

A deschis milioane de uşi

Să găsească răspunsuri

Sau să îşi biruie o neputinţă uitată.

Toate din viaţă s-au dovedit a nu fi îndestule.

L-am întâlnit bătrân, gârbovit şi uscat ca un lemn

Sub o coastă de deal.

Adunase – nu se ştie de unde –

Scânduri groase, le curăţase atent,

Erau lustruite ca date cu ceară.

Doar un cer lipit de pământ într-un punct.

Dreaptă, în pofida oricărei legi cunoscute,

Uşa albastră era acolo

Ca un contur de reproş.

L-am luat pe bătrân de o mână şi l-am dus împrejur

Să vadă că nu e nimică.

Clătina, din tot trupul, împotrivit,

S-a prăbuşit, într-un hohot înăbuşit peste uşă.

A trosnit

Şi încet s-a deschis.

Răstignit peste prag

M-a privit într-un fel

Ce nu poate fi spus – poate durere şi drag –

Şi a dispărut.

Am umblat prin iarba ţepoasă

Căutând nu ştiu ce până seara.

O stea şi-a întins bunăvoia şi mi-a arătat,

pe pământ, un obiect lucitor.

M-am repezit. Era doar o cheie ruginită şi roasă.

Am strecurat-o într-un buzunar

Şi-am pornit către casă.

Am încercat, de atunci, mii de uşi.

În zadar,

Niciuna nu s-a deschis.

Poate cheia nu este a mea,

Sau e dintr-un vis.

Anunțuri