Podele de lemn lustruit, cu ochi
Şi peninsule-n galben prăfos,
Pieziş, din dreptunghiul ferestrei,
O linie dreaptă, de aur, vibrând;
În ea, pulberi fine dansând somnoroase,
În centrul odăii un prunc liniştit.
La capătul razei, o uşă albastră.
„Să nu treci de aceea!”
„Nu te duce dincolo!”
„Nu care cumva s-o deschizi!”
Azi este singur acasă.
Universul miroase a coajă de pâine
şi-a lemn ostenit.
Se-nfiripă un vânt iscat din nimic
Copilul se face pe dată,
Ca printr-o vrajă, adult.
A deschis milioane de uşi
Să găsească răspunsuri
Sau să îşi biruie o neputinţă uitată.
Toate din viaţă s-au dovedit a nu fi îndestule.
L-am întâlnit bătrân, gârbovit şi uscat ca un lemn
Sub o coastă de deal.
Adunase – nu se ştie de unde –
Scânduri groase, le curăţase atent,
Erau lustruite ca date cu ceară.
Doar un cer lipit de pământ într-un punct.
Dreaptă, în pofida oricărei legi cunoscute,
Uşa albastră era acolo
Ca un contur de reproş.
L-am luat pe bătrân de o mână şi l-am dus împrejur
Să vadă că nu e nimică.
Clătina, din tot trupul, împotrivit,
S-a prăbuşit, într-un hohot înăbuşit peste uşă.
A trosnit
Şi încet s-a deschis.
Răstignit peste prag
M-a privit într-un fel
Ce nu poate fi spus – poate durere şi drag –
Şi a dispărut.
Am umblat prin iarba ţepoasă
Căutând nu ştiu ce până seara.
O stea şi-a întins bunăvoia şi mi-a arătat,
pe pământ, un obiect lucitor.
M-am repezit. Era doar o cheie ruginită şi roasă.
Am strecurat-o într-un buzunar
Şi-am pornit către casă.
Am încercat, de atunci, mii de uşi.
În zadar,
Niciuna nu s-a deschis.
Poate cheia nu este a mea,
Sau e dintr-un vis.