Etichete
Alex Mazilu, Clinica de Endocrinologie, Ioana Zosin, Spitalul judetean de urgente Timisoara, Timişoara, tiroida
Foto: Alex Mazilu
Marţi, am plecat spre Timişoara în zori, înainte de răsăritul soarelui. N-a întârziat să apară şi să se lipească de oglinda retrovizoare, precum o bulină evanescentă din acelea de care primesc copiii la grădiniţă dacă sunt cuminţi şi cooperanţi, sau din acelea care se împrăştie pe pardoseală în reclama la Skittles. L-am admirat cu coada ochiului cu o anume sfială, ştiu însă că la răsărit şi la apus, soarele poate fi privit fără riscuri majore. A venit cu noi până când am intrat în oraş, acolo l-am pierdut printre foarte multele maşini şi probabil că se ridicase în carul lui de foc, să nu ardă vârfurile arborilor şi acoperişurile blocurilor.
Acest drum – exact cum l-am făcut acum – era un drum ratat astă-vară când modul meu de a prelucra informaţiile şi de a lua decizii era grav afectat; şi dacă trebuia să răspund la un apel telefonic, efortul de concentrare îmi cerea resurse uriaşe. De multe ori ne enervăm îngrozitor pentru că lucrurile pe care noi le programăm nu „ies” exact ca în proiecţia noastră. În fond, ele se înscriu acelei armonii a lumii pe care noi n-o putem percepe cu simţurile noastre puţine, directe şi limitate. Deci n-ar trebui să spun că acest drum a fost unul de astă-vară ci să-l consider drumul potrivit.
Între timp, am aflat cu certitudine ce anume nu funcţionează chimic şi metabolic în limite normale în organismul meu atât de sensibil încât mi-e şi frică de el, am găsit profesionalism, înţelegere şi empatie la medicii care s-au arătat interesaţi să mă ajute să intru înapoi în lumea echilibrului şi, cu ajutorul unor mici tablete galbene, m-am întors înapoi în corpul minţii mele cât de cât raţionale, tăind (nu întrutotul) firele unui păienjeniş ce mă atrăgea în grotele nebuniei. Poate vă pare exagerat, dar a fost foarte puţin până la a nu mai relaţiona şi reacţiona ca un om normal. Şi toate acestea, datorită unei disfuncţii a tiroidei.
Am întâlnit şi aici – acum, pentru că ferestrele mele sunt deschise şi transparente, iar nu opace şi astupate cu draperii psihedelice – oameni grijulii, personaje, tipologii şi aceiaşi tristeţe îngrijorată din întreaga Românie. Cu toată sărăcia pe care a înstăpânit-o acest regim barbar, medicii îşi fac datoria, cu toată sărăcia şi tristeţea, spitalul acesta (şi cred că şi altele) este curat şi păstrează, chiar şi în austeritatea mai mult decât evidentă, acel aer care-ţi impune respect al nobilului scăpătat care, chiar foarte sărac fiind, este la fel de binecrescut şi de generos ca în vremurile lui bune şi lipsurile materiale nu l-au transformat într-un monstru frustrat, neghiob şi agresiv (cum credem noi că ar fi firesc).
Am făcut analize şi investigaţii. Am povestit, ieri, unui grup de studenţi în ochii cărora m-am văzut pe mine acum 20 de ani, studenţi în anul V la Medicină care fac practică aici în spitalul judeţean, istoria acestei boli şi mai ales istoria eşecurilor mele în a mă întâlni cu medicul şi tratamentul potrivit. Nu vă reiau, pentru că nimănui nu-i place estetica răsturnată a disperării, poate numai acelora pasionaţi de penumbre şi locuri neumblate. Mi-au fost dragi nu pentru că mi-au ascultat spovedania anamnezică, ci pentru că i-am simţit că se gândesc în perspectiva viitoarei lor profesii vor fi atenţi la orice detaliu şi că nu există boli ci pacienţi care fac, individual, variante ale vreunei boli.
O să mulţumesc, când ajung acasă, binemeritat, colectivului de medici şi personalului medical din secţia de Endocrinologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara (care cred că ar fi putut foarte bine să fie spital regional), doamnei doctor Ioana Zosin – un personaj fabulos care ţi se întipăreşte în minte pentru mult timp când l-ai cunoscut pentru că are o pregnanţă şi o forţă interioară cu totul specială – şi colectivului pe care şi l-a ales, foarte tânăr (!!!) format din medici care au decis să lucreze aici, preocupaţi de zbaterile unui fluture aparent inofensiv, pe bani puţini şi cu multă ştiinţă. Ceea ce e cu adevărat remarcabil.
Eu îmi continui câteva zile rolul de pacient indisciplinat şi cu totul nonconformist, mulţumindu-vă vouă şi celor din proximitate că acceptaţi tacit acest mod al meu de a nu lua foarte în serios nicio slăbiciune şi nicio regulă. În fond, slăbiciunile sunt ale oamenilor şi regulile sunt făcute tot de oameni…
Weekend liniştit tuturor şi să aveţi grijă de voi.
Post Scriptum:
Nu funcţionează link-ul, aşa că e inutil să înşirui aici o listă de nume. Acuma chiar nu ştiu ce s-a mai defectat în panoul de scriere.
Update: Am găsit o modalitate de a linkui, în html.
Aşa că îmi salut prietenii virtuali: Teo Negură,
Gabriela Elena, Orfiv Cristian Dima, Madi şi Onu, Andreihappyday, Dispecerul, Link-Ping, Daniela Alexandrescu,
Caius
Cati Lupaşcu, Rebusache, Noaptebunacopii, G1b2i3, Amour de Jour,
Nu sunt dintre prieteni (deocamdată), dar citind am simţit nevoia să fac o urare: Sănătate! Nu că ar fi strănutat cineva, dar e nevoie de cineva şi trebuie să se însănătoşească. Să auzim de vindecare şi de lipsă recidivă.
Cred că sunt pe drumul bun. 🙂
Oricum, mă simt incomparabil mai bine decât acum două luni când aveam senzaţia că sunt otrăvită.
Mulţumesc.
Pingback: Poveste de vis (14) « Blogul lui Teo Negură
Pingback: Tweets that mention Sâmbătă. La geam | Gabriela Savitsky -- Topsy.com
Zile senine si usoare!
Au început să se însenineze.
Sigur, ca scriitor, era interesantă (oarecum) şi starea de otrăvire cu tiroxină. Stresantă pentru cei apropiaţi care nu ştiau ce să se facă… Bine că există medicină. 😀
Multumesc mult ! 😉
Cu mare drag.
De data aceasta, n-a trebuit să caut prea mult. Mulţumesc.
Nu putem decat sa ne bucuram Gabriela cand auzim marturia unor oameni care au intalnit in aceste vremuri grele, semeni de-ai lor care ofera ajutor dezinteresat, doar pentru a face binele, pentru ca doresc sa ajute.
Ma bucur ca te simti mai bine si acum inteleg de ce pe la noi, marti, soarele a fost mai retras, timid chiar.
Era cu toata fata intors spre tine, insotindu-te ca un prieten credincios si grijuliu. 🙂
L-am lipit de oglinda retrovizoare 😉
Când am coborât, l-am prins la rever. 🙂
Vezi, oameni ca tine, cu sufletul ca o oglindă veneţiană, pot face pe oricine să devină mai optimist şi mai bun.
Am trecut prin iad în iunie, iulie, august. La propriu. Cu tot ce presupune.
Ciudat…
Vulnerabilitatea fizica, ce experienta absurda… Doar daca… un Creator copil, isi ravaseste castelul de nisip migalit cu grija..
Un castel, un bordei, un templu… Nisip si multa grija…
Gabito, multa sanatate si ginduri bune pentru tine! Toata dragostea si admiratia mea pentru o fiinta atit de talentata, cu atita umor, un suflet si o inima extraordinara! Asta esti tu! Inca o data iti urez toate cele bune, si multa, multa, sanatate! Te imbratisez- Marian
Pingback: Comentarii la Cartea Ecclesiastul | Ioan Sorin Usca
Pingback: Colecţionara de coşmaruri – 3 | Caius
Pingback: De dragoste | Ioan Usca
Pingback: INSTALATORUL « Madi şi Onu Blog
Gabi,
Multumiri pentru ping!Si, pe langa aprecierea Gabrielei Oprea, doar trei randuri:Material entuziasmant.Talent debordant.Bun de premiat, in categoria”cea mai buna referinta medicala,abordata nemedical”
Si un PS. Ce-ar fi ,tot pe un fapt real, sa scrii despre invatamant? Am avut, in legatura cu aceasta tema, o mare dezamagire nationala, pe un alt blog prieten.
Ai tai, din World!
O să încerc şi cu învăţământul când îi vine vremea.
Oricum, oamenii aceştia sunt nişte eroi. Caută să te vindece fără să aibă medicamente, infrastructură, fonduri. Doar o uriaşă pasiune pentru medicină şi multă, multă muncă şi mult studiu.
Am poposit, ca si alta data, cind citeam mai des incurajarile pemtru Sibilla, prinntre scriiturile tale Gabi. Mi-a retinut atentia acest pasaj:
…înţelegere şi empatie la medicii care s-au arătat interesaţi să mă ajute să intru înapoi în lumea echilibrului şi, cu ajutorul unor mici tablete galbene, m-am întors înapoi în corpul minţii mele cât de cât raţionale, tăind (nu întrutotul) firele unui păienjeniş ce mă atrăgea în grotele nebuniei.
Demersul meu este sortit esecului din start. Neputinta mea in domeniul cunoasterii trupului uman m-a trecut mereu de partea tacerii si imposibilitatii unui indemn.
Inteleg ca drumul,cu soarele insotitor, la Timisoara este datorat bolii si este o repetare care aduce o binecuvintare in sanatate.
Fiindca stiu ce inseamna boala pentru fizicul omului sensibil (si uneori putin ajutorat) am sentimentul ca trebuie sa va sustin incurajund-va. Domnul este mereu linga noi, ne sprijina, ne da semne, cind raul se manifesta.
Printre cele citite de mine in postarile tale Gabi, am sesizat sensibilitatea fiintei tale, exprimate in versurile placut lucrate, si parca adunate in lumea minuitorilor de frumos.
Apreciez si mai mult parerea ta despre A. Paunescu, trecut in lumea vesnica.
Domnul sa te ajute, sa te calauzeasca!
Sensibilitatea e tocmai graniţa aceea subţire dintre nebunie şi artă.
Când te dezechilibrezi…
Mie nu mi-e frică de cuvinte ca acestea, adică nu mi-e frică să scriu şi să văd „nebunie”, „rău”, „frumos”. Când n-o să le mai pot vedea şi scrie, atunci e grav. Mulţumesc.
Pingback: René Magritte (21 noiembrie 1898 — 15 august 1967), pictor belgian suprarealist « my heart to your heart
Gabriela, iti doresc multa sanatate!Acum, dupa ce medicii au descoperit cauza, iar doamna doctor ti-a gasit medicamentul potrivit, nu va dura mult pana ce te vei ridica pe picioarele tale si vei simti ca traiesti cu adevarat.
O seara frumoasa si numai bine!
Gabi.
Gabi,
Mulţumesc mult; acum sunt deja mult deasupra „nivelului zero” şi, oricum, sunt plină de speranţă.
Oameni ca cei din personalul spitalului de la Timisoara nu cred ca au sanse sa apara intr-o ora de virf la un canal de televiziune.
Nu pentru ca si-ar dori celebritate sau reclama, sunt convinsa ca nu cauta asta, dar ar trebui sa se vorbeasca si despre ei pentru a li se reaminti romanilor ca nu toata Romania e clonata dupa prototipul celor de la guvernare.
Aceşti oameni studiază, compară, ascultă, citesc, se informează, se întâlnesc cu colegii din străinătate, sunt ultrapreocupaţi de pasiunea lor. Evident, salariile sunt penibile odată cu ajustările de 40% ale bocului.
Nu cred că-i interesează televiziunea şi n-au nici timp pentru aşa ceva. În plus, sunt foarte discreţi.
Pingback: Vis « Cristian Dima
Pingback: La mulţi ani, Teo Negură! « Cristian Dima
E minunat când oamenii redescoperă frumuseţea dimineţilor însorite asemeni unei binecuvântări divine! Şi ce poate fi mai frumos decât atunci când descoperi că norii ce ţi-au întunecat orizontul dispar sub bagheta fermecată a unui OM a cărui profesie are menirea de a îngenunchia suferinţa.
Multă sănătate şi zâmbetul să-ţi înflorească în fiecare rază de soare şi fiecare adiere de vânt să-l aducă la noi , cei din blogosferă fermecaţi de cuvintele tale ce se leagă şi curg asemeni unui râu de munte …
„Omul cu bagheta” e la Reşiţa, e un medic în care eu am încredere sută la sută (cineva zicea mai demult că sunt sceptică în materie de medicină şi nu se înşela). De fiecare dată când am ajuns „lată” la dumnealui, a ştiut ce anume am dintr-o ochire. Ceea ce e cu adevărat remarcabil. E drept, eu sunt un pacient îngrozitor – pentru că fac şi cum îmi dictează instinctul sau, uneori, toanele nu doar ce prescriu reţetele şi protocoalele medicale.
Gabi draga, scrii atat de frumos incat absurdul insusi devine o experienta savuroasa. Gata, fa-te bine pentru urmatoarea suta de ani si dupa aia… mai vezi tu!
Te imbratisez cu multa si calda prietenie,
Maria
Maria,
Sunt sănătoasă tun. Adică am fost pentru că băutul cafelei de dimineaţă pe scări (afară) la temepratura ambientală de 6 grade Celsius nu putea să rămână fără urmări. După ce-am ajuns acasă, am făcut o gripă de toată frumuseţea. O să treacă şi asta într-un fel sau altul – sistem imunitar nu am, a fost coborât spre zero pentru ameliorarea bolii Basedow. Am devenit specialist în endocrine… 😀 Oricum, am văzut şi ce mă aşteaptă dacă nu am ambiţia de a mă vindeca.