Etichete

, , , , ,

Foto: Alex Mazilu

Marţi, am plecat spre Timişoara în zori, înainte de răsăritul soarelui. N-a întârziat să apară şi să se lipească de oglinda retrovizoare, precum o bulină evanescentă din acelea de care primesc copiii la grădiniţă dacă sunt cuminţi şi cooperanţi, sau din acelea care se împrăştie pe pardoseală în reclama la Skittles. L-am admirat cu coada ochiului cu o anume sfială, ştiu însă că la răsărit şi la apus, soarele poate fi privit fără riscuri majore. A venit cu noi până când am intrat în oraş, acolo l-am pierdut printre foarte multele maşini şi probabil că se ridicase în carul lui de foc, să nu ardă vârfurile arborilor şi acoperişurile blocurilor.

Acest drum – exact cum l-am făcut acum – era un drum ratat astă-vară când modul meu de a prelucra informaţiile şi de a lua decizii era grav afectat; şi dacă trebuia să răspund la un apel telefonic, efortul de concentrare îmi cerea resurse uriaşe. De multe ori ne enervăm îngrozitor pentru că lucrurile pe care noi le programăm nu „ies” exact ca în proiecţia noastră. În fond, ele se înscriu acelei armonii a lumii pe care noi n-o putem percepe cu simţurile noastre puţine, directe şi limitate. Deci n-ar trebui să spun că acest drum a fost unul de astă-vară ci să-l consider drumul potrivit.

Între timp, am aflat cu certitudine ce anume nu funcţionează chimic şi metabolic în limite normale în organismul meu atât de sensibil încât mi-e şi frică de el, am găsit profesionalism, înţelegere şi empatie la medicii care s-au arătat interesaţi să mă ajute să intru înapoi în lumea echilibrului şi, cu ajutorul unor mici tablete galbene, m-am întors înapoi în corpul minţii mele cât de cât raţionale, tăind (nu întrutotul) firele unui păienjeniş ce mă atrăgea în grotele nebuniei. Poate vă pare exagerat, dar a fost foarte puţin până la a nu mai relaţiona şi reacţiona ca un om normal. Şi toate acestea, datorită unei disfuncţii a tiroidei.

Am întâlnit şi aici – acum, pentru că ferestrele mele sunt deschise şi transparente, iar nu opace şi astupate cu draperii psihedelice – oameni grijulii, personaje, tipologii şi aceiaşi tristeţe îngrijorată din întreaga Românie. Cu toată sărăcia pe care a înstăpânit-o acest regim barbar, medicii îşi fac datoria, cu toată sărăcia şi tristeţea, spitalul acesta (şi cred că şi altele) este curat şi păstrează, chiar şi în austeritatea mai mult decât evidentă, acel aer care-ţi impune respect al nobilului scăpătat care, chiar foarte sărac fiind, este la fel de binecrescut şi de generos ca în vremurile lui bune şi lipsurile materiale nu l-au transformat într-un monstru frustrat, neghiob şi agresiv (cum credem noi că ar fi firesc).

Am făcut analize şi investigaţii. Am povestit, ieri, unui grup de studenţi în ochii cărora m-am văzut pe mine acum 20 de ani, studenţi în anul V la Medicină care fac practică aici în spitalul judeţean, istoria acestei boli şi mai ales istoria eşecurilor mele în a mă întâlni cu medicul şi tratamentul potrivit. Nu vă reiau, pentru că nimănui nu-i place estetica răsturnată a disperării, poate numai acelora pasionaţi de penumbre şi locuri neumblate. Mi-au fost dragi nu pentru că mi-au ascultat spovedania anamnezică, ci pentru că i-am simţit că se gândesc în perspectiva viitoarei lor profesii vor fi atenţi la orice detaliu şi că nu există boli ci pacienţi care fac, individual, variante ale vreunei boli.

O să mulţumesc, când ajung acasă, binemeritat, colectivului de medici şi personalului medical din secţia de Endocrinologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara (care cred că ar fi putut foarte bine să fie spital regional), doamnei doctor Ioana Zosin – un personaj fabulos care ţi se întipăreşte în minte pentru mult timp când l-ai cunoscut pentru că are o pregnanţă şi o forţă interioară cu totul specială – şi colectivului pe care şi l-a ales, foarte tânăr (!!!) format din medici care au decis să lucreze aici, preocupaţi de zbaterile unui fluture aparent inofensiv, pe bani puţini şi cu multă ştiinţă. Ceea ce e cu adevărat remarcabil.

Eu îmi continui câteva zile rolul de pacient indisciplinat şi cu totul nonconformist, mulţumindu-vă vouă şi celor din proximitate că acceptaţi tacit acest mod al meu de a nu lua foarte în serios nicio slăbiciune şi nicio regulă. În fond, slăbiciunile sunt ale oamenilor şi regulile sunt făcute tot de oameni…

Weekend liniştit tuturor şi să aveţi grijă de voi.

Post Scriptum:

Nu funcţionează link-ul, aşa că e inutil să înşirui aici o listă de nume. Acuma chiar nu ştiu ce s-a mai defectat în panoul de scriere.

Update: Am găsit o modalitate de a linkui, în html.

Aşa că îmi salut prietenii virtuali: Teo Negură,

Gabriela Elena, Orfiv Cristian Dima, Madi şi Onu, Andreihappyday, Dispecerul, Link-Ping, Daniela Alexandrescu,
Caius
Cati Lupaşcu, Rebusache, Noaptebunacopii, G1b2i3, Amour de Jour,