Foto: Inobras

Scris

N-am avut niciodată

Vreo specială putere, deşi uneori mi-am dorit;

Am întors Frumosul pe dos

Să aflu dacă şi el are viscere

Articulaţii şi osul lucios.

Când înlături aura evanescentă,

Conţinutul e pretutindeni hidos.

Am adormit într-un lan încă verde

Şi m-am trezit, peste timp,

Într-un câmp cu părinţi.

Nu ştiu de unde sunt. De atunci, de aici? …

– Ei s-au uitat la mine totdeauna uimiţi.

Am încetat să mai caut drumu’-napoi

Când am primit în dar o fâşie de mătase roşie.

O port cu mine ca pe-un talisman

Şi ca pe-o dovadă certă că exist.

Într-o noapte, l-am auzit pe Christ.

N-am crezut că el este

Dar mi-a spus despre fâşia de mătase roşie

Şi mi-a zugrăvit, cu un deget,

Un tablou mişcător de care doar eu ştiam.

Mi-a mai spus să mă ridic şi să umblu.

N-am mai dezghiocat niciodată mărgeanul

Deşi m-am gândit.

Fâşia mea de mătase roşie s-a rărit

Şi seamănă mai mult cu treizeci-de-foi.

N-am putut să opresc nicio moarte

A celor dragi când a fost trasă la sorţi

Şi să întorc vreun cuvânt rănitor,

Am oprit, însă, ploaia cu două fire de grâu

Şi, cât a durat copilăria,

Am ţinut, lângă casă, un râu

Şi un deal plin de flori, ca în rai.

Într-o zi m-am izbit de dragoste

Ca de-o stâncă de diamant.

Praf de aur am fost, cerc de foc,

Purpură alungită şi veche.

Toate firele s-au înnodat altfel

Culorile mele s-au rostogolit

Tăvălite-n lumină.

În univers, nu s-a mai auzit niciun vaier.

Ca în urmă cu mii de ani

Am fost zidită, în dragoste, de vie.

Cine scrie destinul

Nu ştie

Câtă putere află omul în sine, îndrăgostit.

Şi în vecie el nu poate fi desprins de pereche

Aşa cum hidrogenul devine otrăvitor

Fără combinaţia lui destinată – oxigenul, din aer.

Fiecare, singur, este tors dintr-un caier,

Sau dintr-o floare, sau dintr-un bob.

Fără pereche, omul este surd, mut şi orb

Şi poate rămâne pururi nefericit.

Anunțuri