Imagine: Jerka

Azi m-am gândit – fără să vreau, pur şi simplu am căzut pe gânduri şi mi-am amintit fulgurant câteva imagini – la acei Ioni şi Ioane cunoscuţi până acum, care mi-au rămas în memorie aşa cum rămâne fotografia unui punct luminos din întuneric imprimat pe retină dacă mişti repede capul. Nu ştiu dacă numele au influenţă asupra destinului nostru; înclin să cred că au. De asemenea, ştiu – dintr-o intensă şi revelatorie experienţă interioară – că la naşterea unui copil, oricâte nume ţi-ai planificat şi chiar ţi le-ai scris făcându-ţi o listă, când e să îl înscrii  în documentele oficiale ţi se „închide capul” ca-ntr-o sticlă şi nu mai ştii niciun nume din cele pe care le-ai tot repetat, le-ai tot „probat”. Atunci, în acea secundă, îţi trece prin creştetul capului un nume ce devine de botez, al nou-născutului.

M-am gândit – ştiu c-o să zâmbiţi – la „Ion„, personajul central din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. M-am gândit la viaţa lui teribilă, îngrozitor de nefericită, nefericită din pricina unei alegeri pe care-o face „cu raţiunea” ignorându-şi inima, anulând-o. M-am gândit, apoi, la poetul reşiţean Ion Chichere, trecut la cele veşnice, la netimp,  în 2004.  Unul dintre puţinii artişti generoşi şi cu adevărat „căzut din lună” dintre cei veritabili pe care am avut norocul să-i întâlnesc.

Apoi gândul mi-a alunecat spre un tânăr politician reşiţean – fiul poetului Octavian Doclin. Destinul acestui tânăr, Ionuţ  Narcis Chisăliţă,  s-a schimbat în câteva secunde la finele anului trecut. Deputat fiind şi grăbindu-se să ajungă la o şedinţă la Bucureşti, a avut un cumplit accident de maşină. M-am gândit la el cu duioşie şi intensitate – cred că mi-am dorit pentru câteva secunde să am puteri speciale şi să-i pot îmbunătăţi starea – şi cu milă, desigur, pentru că am fost într-o vreme colegi de birou şi ştiu că nu merită deloc acest tragism ce l-a păstrat pe jumătate viu. Deşi nu înţeleg nimic din logica internă, generală şi intrinsecă a vieţii, deşi se întâmplă în preajma mea tragedii peste tragedii – şi nu doar în preajma mea – nu mă pot opri să cred în continuare că lumea are un sens.

Căutând încurcată să prind măcar un fir mic al logicii care-mi scapă cu desăvârşire, nu ştiu de ce, mi-a răsărit în minte chipul bunicului. Mi-am amintit că într-o iarnă, spre seară, când pe fereastra dinspre drum se încropeau, cu arabescuri savante, florile de gheaţă cărnoase, i-am auzit ciubotele grele, cazone, tropotind şi glasul blând dar ferm potolind câinele. Într-o traistă vărgată adusese un ghem de cleşti mişcători care m-au făcut s-o zbughesc în fundul patului. Mai târziu i-am studiat în cazanul în care intraseră maronii şi pluteau, acum, stacojii. Nu m-am încumetat să mănânc decât o firimitură, dar bunicului îi plăceau grozav racii pe care n-avea curaj să-i ducă să-i gătească acasă la ei – în magica şi superba lor casă – de frica bunicii care era în stare să-l afurisească! Bunicul se numea Ioan. Era un om înalt, drept ca un plop. Nu ştiu de ce se temea toată lumea de el, n-am înţeles niciodată; pentru mine era o bunătate de bunic, sfătos şi iscusit la toate cele, ştia să închege cu câteva surcele o colivie pentru păsări, să facă din trei stinghii de lemn  o trotinetă.

Aşa am călătorit astăzi cu gândul. Nu aveam de gând deloc să scriu această postare. Am recitit, în aceste zile de după revelion, tot ce am în bibliotecă, de Dostoievski. Sunt cu toate personajele lui şi cu toate mlădierile stilului şi cu toată filozofia lui. Am zâmbit amintindu-mi că la vârsta adolescenţei, opera lui Dostoievski a fost o revelaţie pentru mine pentru că se plia perfect pe asperităţile şi rugozităţile unui suflet neliniştit şi însetat de adevăr ca un rătăcit în pustiu. Că am respirat prin scrierile şi ideile lui. Sigur, după ce am urcat piscurile suferinţei dar încă nu cred că m-am mântuit şi nici n-am ajuns la Adevăr, opera lui îmi apare într-o altă lumină. Şi totuşi, chiar dacă mă veţi bănui de naivitate, eu cred în continuare că lumea poate fi salvată. Nu mă încăpăţânez să cred ca să-mi justific viaţa, eventual, ci cred pentru că nu se poate altfel.

Domnul Ion Iliescu (profit de postare ca să-i urez seninănate şi bucurii) a postat astăzi, pe blog, o imagine care m-a răvăşit. Este ultima operă importantă a lui Leonardo Da Vinci şi îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul. M-am uitat minute în şir şi inima mi-a bătut fermecată. Nu înţeleg de unde cade lumina, probabil că de sus. Nu înţeleg antiteza între surâsul lui Ioan – cumva, complice –  în acelaşi timp, expresia de o tristeţe indicibilă a ochilor care ştiu,  şi întrebarea conţinută în gest. Acest tablou pe care vă invit să-l vedeţi m-a îndemnat să deschid „post nou” deşi nu prea mai am timp şi condiţii pentru blogging – circumstanţele sunt unele penibile şi nu merită menţionate.

Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele bune pentru noul an. Vă întorc urările cu multă dragoste. (Celor care m-aţi sunat pe telefonul mobil vechi, trebuie să vă spun că aţi sunat în gol; am scăpat telefonul sub lift şi nu mai e nimic de făcut cu el.)

Un cântec superb pe versuri de Ion Chichere, interpretat de Maria Gheorghiu (reşiţeancă, şi ea), pentru toţi cei care s-au sărbătorit astăzi şi sunt ocrotiţi de Sfântul Ioan Botezătorul.