Etichete

, ,

Nici nu mă gândeam că nu are Alex o fotografie perfectă!

***

 

V-aduceţi aminte de obiceiul şcolăresc (pornit din ritualuri străvechi din care n-a rămas decât forma) de a alege, în Întâiul de Martie, o „babă”.

E bine, în asemenea situaţii, când decizia nu implică vreo altă persoană şi nici vreo responsabilitate, să te laşi în voia primului gând, la voia intuiţiei.

Nu m-aş încrede prea mult în intuiţie – înşelând-o şi ignorând-o de-atâtea ori, nu pot avea vreo certitudine că n-a învăţat între timp să presare capcane şi laţuri – dar sunt momente în care ea, intuiţia, mi-o ia înainte punând stăpânire şi piciorul în prag. Desenat fiind „şapte” pe cerul meu interior, l-am lăsat acolo şi am uitat de el până azi.

Azi m-am trezit (sau „deşteptat”?) într-o stare de graţie sau cu o stare de graţie. Petrecem prea mult timp încruntaţi şi dominaţi de spaima unor gânduri pesimiste. Petrecem şi mai mult timp supărându-ne şi dojenindu-ne că în nu ştiu care moment n-am reacţionat bine (cum trebuia), că am fi putut face altfel sau am fi putut spune altceva. Nemulţumiţi de noi înşine şi de făcutele noastre, dar şi de nefăcute. Petrecem mult timp – mult prea mult – verificând ferecăturile, lacătele, zăvoarele, clenciurile, obloanele pe care le-am instalat de-a lungul experienţei noastre – sau tocmai din cauza experienţei noastre – la toate uşile, ferestrele, ogivele, luminatoarele pe care le-am descoperit. Să nu cumva să intre vreun nepoftit şi să ne rănească. Să ne umilească. Să ne cresteze obrazul orgoliului. De când devenim conştienţi de lumea noastră înconjurătoare, în cea mai mare a timpului, asta facem. Descoperim fantele, deschizăturile, orificiile, găurelele prin care ar putea vreun intrus să ajungă la sufletul nostru şi le blindăm în fel şi chip. Batem scânduri în cuie groase la o închipuire de geam. Săpăm şanţuri de jur împrejur, plantăm ţepuşe, umplem şanţurile cu apă. Durăm ziduri până la cer. Şi deasupra, unde ar trebui să fie cerul, instalăm un tavan pe care ne desenăm cerul nostru personal. Ce poţi face într-o asemenea cutie ermetică? Până şi aerul propriilor nefericiri devine rarefiat şi irespirabil…

Am trăit atâta – şi vorbesc aici şi despre experienţele interioare, despre o viaţă mult mai febrilă, vie şi intensă în interiorul unui univers imaginar decât în realitate – încât mi-ar trebui câteva vieţi să povestesc acest „trăit”. Un Ulysses al lui James Joyce multiplicat de aproximativ 15 330 de ori. Cea mai importantă descoperire a acestei aventuri este iertarea transformată în Iubire. Omul – când e om – nu poate să trăiască dominat de himerele vinovăţiei şi învinovăţirii. Sau poate să trăiască – dar aceea nu i se mai numeşte viaţă. E nimerit să-i dojenim cu dragoste pe cei care ne încalcă şi ne strică spaţiul interior. E bine să spunem celor despre care credem că au greşit sau greşesc în ce ne priveşte, exact şi la timp, cu vorbe potrivite, că ştim ce vor ei să facă şi nu suntem de acord cu încercarea lor. Dacă nu o facem pe loc, e bine să uităm imediat malversaţiunile şi efectele lor negative.

Omul nu este suma experienţelor sale de viaţă. Poate să fie şi asta, dar atunci devine o debara. Omul este extracţia, distilarea, arderea acestor experienţe. Este pasărea de foc, salamandra, renăscută din fiecare încleştare cu lumea, cu legile şi regulile ei, cu dorinţa ei nivelatoare. Nu este remarcabil doar acela care învinge şi supune lumea – sigur, acela este un învingător, un cuceritor,  şi el rămâne în cartea de istorie. Cu adevărat ne naştem doar în ziua în care putem să ne înfrângem, să ne supunem şi să alchimizăm toată ura, inadecvarea, gândurile piezişe, întunericul din noi. Abia atunci am demontat toate obloanele, am deschis uşile, am coborât punţile peste şanţul cu apă şi ţepuşe, am deschis ferestrele, am destupat luminatoarele şi am înlăturat – cu un simplu zâmbet – tavanul pe care ne-am desenat proprii noştri zei imaginari. Ca să vezi înăuntru trebuie să stai în lumină.

Nu ştiu ce mi-a venit… Poate din cauza „babei cu numărul 7″… Poate din pricină că dis-de-dimineaţă s-a pornit o ninsoare cu franjuri mari, somnoroşi. În lumina pală a răsăritului, semănau cu frânturile din vata de zahăr pe care le aduna un ţigan vorbăreţ şi hâtru din maşinăria lui arămie, cu un băţ de lemn. La urmă, când considera el, îţi punea în mână, cu un gest regal, acel lemnişor subţire învăluit într-o căpiţă afânată şi şi şuie de nor dulce.

(Nu am răgazul necesar să ping-uiesc. Consideraţi că am înmânat fiecărui cititor o „căpiţă” albă şi dulce, cu ocazia Babei cu Nr.7. )

Anunțuri