Etichete

, , , , , ,

Foto: Alex Mazilu

Mi-a fost dat, în aceşti 22 de ani de după Revoluţie – Revoluţie pe care mi-am dorit-o, pe care am aşteptat-o cu ardoare, pentru că nu puteam să pricep cum nişte oameni pot accepta un aşa grad de umilinţă, practic, să trăiască în întuneric, foame şi frig sub un regim opresiv şi să nu crâcnească – mi-a fost dat, ziceam, să cunosc România din interior, să-i văd toate mecanismele ei delicate.

„După război, mulţi viteji s-arată!” – în virtutea acestui proverb, am ajuns astăzi să ne batem joc de marele miracol întâmplat în Decembrie 1989. Ba c-a fost orchestrat de servicii, ba c-a fost lovitură de stat. N-a fost nicio lovitură de stat. Pur şi simplu, oamenii şi-au găsit ultimul curaj şi au ieşit în număr foarte mare în stradă, în Timişoara şi-n Bucureşti. Dacă n-ar fi ieşit şi la Bucureşti, Revoluţia ar fi avut o soartă cruntă, cred că Timişoara ar fi fost rasă de pe faţa pământului.  Azi creşteau ciulini în Piaţa Operei. Dacă armata n-ar fi trecut de partea poporului, ar fi murit mii de oameni. Dacă serviciile (respectiv fosta Securitate) n-ar fi predat armele la unităţi şi n-ar fi ieşit din dispozitiv, ar fi fost alte mii de morţi. România ar fi fost o imensă rană sângerândă. În bâlbâiala generală din capitală din acele zile, dacă n-am fi avut un Ion Iliescu şi dacă el n-ar fi avut capacitatea de a media între toţi polii de putere care se înfiripau atunci, dacă n-ar fi existat imediat o comandă, ar fi murit, în continuare, oameni. Dacă n-ar fi ieşit muncitorii de pe platformele industriale – mii, zeci de mii – soarta Revoluţiei ar fi fost pecetluită, pentru că, doar cu cei câţiva pictori, scriitori, artişti şi revoltaţi aflaţi prin pieţele marilor oraşe nu s-ar fi făcut Revoluţia.

A urmat un răstimp al contestării – toţi voiam să contestăm ce acceptaserăm fără crâcnire; am avut o sarabandă de  greve, mitinguri cu elevi de şcoală primară; toată România era o revendicare şi-o contestare. Am mers prin acest fluviu al acelor ani în rând cu poporul din care fac parte. Chiar dacă sângele meu nu e întrutotul românesc, iubesc această ţară şi iubesc acest popor (aşa cum e el, genial în răbdare şi penibil în a se organiza şi a se urni) care m-a adoptat şi m-a făcut Om.

În răstimpul în care toată lumea contesta şi critica, fără să mai muncească (munca devenise ceva „comunist”), unii dintre conaţionalii noştri au fost extrem de orientaţi. Bine susţinuţi şi justificaţi de un premier venit dintre cărţi, de la Universitate, şi mă refer aici la Petre Roman care va rămâne în istoria României drept „marele distrugător al economiei”, profitorii marii dezordini au pornit ofensiva jafului naţional. A fost nevoie de forţa brută a minerilor pentru a-l înlătura pe acest premier care nici azi nu ştie ce anume a guvernat (l-am auzit aseară, la Antena3, că noi nu am fost niciodată în stare să producem generatoare electrice de mare putere –  deşi acestea există şi funcţionează!). Deja era târziu, cred, reţeaua era creată şi funcţiona. Reţeaua de „băieţi deştepţi”, nu doar din Energie ci din întreaga suprastructură, s-a capitalizat şi a devenit noua clasă a îmbogăţiţilor Revoluţiei. Aceste îmbogăţiri peste noapte nu au avut drept temei vreo superinteligenţă, geniu creator sau mari invenţii. Au avut drept sursă toată economia României. Toate bogăţiile construite cu trudă şi sudoare de poporul acesta, împilat astăzi de slugile acefale ale acelor şmecheri care controlează de facto România, urmărind s-o scoată la mezat. Am pus la pământ industria chimică. Am dărâmat construcţia  de maşini. Am spulberat agricultura industrială restituind pământurile unor oameni care nici nu puteau şi nici nu aveau cum să le lucreze. Am desfiinţat staţiuni de cercetare agricolă, am distrus zootehnia care dădea de mâncare (prin export, desigur) întregii Rusii. Am dărâmat tot. Elanul revoluţiei – care, după mine, ar fi trebuit canalizat spre retehnologizare şi modernizare a tuturor forţelor de producţie, astfel ca în câţiva ani să construim o ţară modernă şi prosperă precum Japonia, să zicem – a fost dirijat distructiv în beneficiul câtorva indivizi. Am altoit un capitalism degenerat, deşănţat, pe un trunchi economic anacronic (care putea fi funcţional). Că au fost interese externe, că a fost prostie românească, nimeni nu-ţi poate distruge casa din exterior dacă tu însuţi nu-l laşi în curte şi dacă nu accepţi să ţi-o distrugi. În 1989, din punct de vedere al tehnicii de vârf, eram la nivelul  ţărilor dezvoltate din Europa. La Uzina Constructoare de Maşini de la Reşiţa – ca să dau un exemplu la îndemână – se fabricau produse care concurau cu cele germane, daneze sau elveţiene. Aici s-a proiectat şi s-a fabricat scheletul întregii industrii româneşti. Utilaje pentru industria chimică, utilaj pentru industria de extracţie, pentru petrochimie, pentru industria de ţesături, aici s-au fabricat turbinele şi echipamentele hidro-energetice, hidro-agregate şi instalaţii pentru 280 de hidrocentrale. Din ţară.  Din Columbia. Din Turcia. Din Irak. Dacă nu credeţi, mergeţi şi întrebaţi.

Am avut mii de hectare de sere, în România. De ce le-am distrus? Ca să importăm, astăzi, morcovi din Egipt? Salată din Algeria? Flori din Olanda? De ce a fost nevoie să ne sărăcim noi pe noi înşine? Ca să construim capitalismul? Să construim un capitalism falimentar? Toţi marii economişti atrag atenţia că această polarizare excesivă, această concentrare a forţelor de producţie în mâna unui grup restrâns de patroni, pe când marea parte a celorlalţi „participanţi”  la producerea de capital nu  au de vânzare decât forţa lor de muncă  sunt din ce în ce mai săraci, va duce la o mare explozie socială. Această inventare hazardată a banilor virtuali care nu au corespondent în valori palpabile va împinge întreaga economie a lumii în colaps. Acest orgoliu nemăsurat al câtorva (ţări sau patroni de multinaţionale), această lăcomie nesăţioasă nu duce la niciun progres. Ne-am întors în istorie şi legiferăm sclavagismul. Un sclavagism cu sclipici şi ambalat în ţiplă, dar tot sclavagism. Omenirea aceasta nu învaţă nimic din istorie şi nu are nicio şansă. Dacă o ţinem tot aşa, vom sfârşi prin a ne autodistruge. Cât îi trebuie unui om ca să trăiască? Cât ne trebuie fiecăruia ca să trăim? Ne trebuie munţi de bani? Mâncăm 400 de kilograme de mâncare pe zi? Ne trebuie un pat de 20 de hectare ca să dormim? Avem nevoie de 365 de case ca să locuim? Cât îi trebuie unui om ca să trăiască şi să fie fericit? Ce e cu nebunia aceasta mondială a păcălelii, raptului, înrobirii, luptei pentru resurse peste vieţile unor oameni nevinovaţi? Ce ne împiedică pe noi să facem un plan şi să ne reconstruim România noastră? Pentru ce forţa noastră de muncă validă este exportată şi creează plusvaloare şi bunuri în statele europene cu preţul distrugerii atâtor suflete de copii rămaşi acasă de capul lor cu sufletul rănit? Unde duce acest cinism deşănţat? Chiar nu mai există niciun om politic responsabil în ţara aceasta? Chiar v-aţi culcat toţi pe laurii propriilor ticăloşii şi nu vă pasă? Vă va urmări în eternitate urletul de animal rănit, răpus, al acestei ţări. Nu veţi scăpa în veci, voi şi neamul vostru, de damnare.

Invit la meditaţie toţi marii bărbaţi politici ai ţării: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Crin Antonescu şi, în special, Ion Iliescu.

Ar fi nemaipomenit dacă ar lua sfârşit acest război surd desfăşurat peste capetele noastre şi cu un preţ ce nu va putea fi răscumpărat niciodată şi cei care decid cu adevărat s-ar aduna, ar face armistiţiu şi ar gândi un plan de reconstrucţie a României. Tare mă tem că orgoliile sunt infinit mai mari decât responsabilitatea.

Anunțuri