Etichete

, , , , , , , ,

Foto

Climatul politic din România s-a degradat sistematic în aceşti 21 de ani de după Decembrie 1989.

Ca o mică paranteză, Libia de astăzi este ilustrarea perfectă pentru ce s-ar fi întâmplat în România dacă Ceauşescu n-ar fi fost judecat şi executat. În 21 decembrie 1989, la Siret, dincolo de graniţă, se putea vedea divizia de tancuri care aştepta. Doar când le vedeai îţi îngheţa sângele. De aceea, toţi lătrătorii, mistificatorii şi istoricii de cafenea care o ţin langa cu lovitura de stat, cel mult mă amuză.  De aici, de la acest moment, ajungem la primul preşedinte al României post-comuniste, Ion Iliescu. Un politician veritabil, cu viziune, care a făcut din România cea considerată „barbară”, locuită de nişte sălbateci care şi-au ucis preşedintele, o ţară colcăind de orfelinate, cu un popor trăind ca-n  Evul Mediu (aşa ne prezentau televiziunile occidentale), căruia trebuie să-i arunci portocalele şi ciocolatele şi zdrenţele din mersul maşinii, fără să opreşti. (Acest episod s-a întâmplat la Reşiţa în 1990; nişte francezi veniţi, cică, cu „ajutoare”, le aruncau pe şosea iar copiii – cred că orice copil din univers ar fi făcut la fel, şi noi ne ţineam după căruţe, să ne arunce căruţaşul mere sau nuci – alergau după maşină şi adunau în timp ce ei filmau profesionist.)

Sunt destui care se simt şi acum confortabil să-l înjure pe Ion Iliescu şi – sub influenţa propagandei băsiste – să-l învinuiască pentru halul în care a ajuns România. Cine poate să creadă aşa ceva ori este idiot, ori are o minte infantilă, ori e un frustrat care n-a fost în stare de nimic toată viaţa şi are nevoie de un vinovat pentru inadecvarea proprie. Sigur, în acei ani de fierbere socială, de efervescenţă revendicativă – nu vă e dor? – s-au întâmplat şi excese, s-au întâmplat şi evenimente regretabile. Totuşi, în acei ani, s-a iniţiat proiectul de integrare a României în Uniunea Europeană şi de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi România a pornit pe drumul democraţiei şi al acomodării cu exigenţele lumii civilizate.

Am avut, apoi, un preşedinte distins, un intelectual de condiţie care a continuat proiectul de modernizare a României, secondat de un aparat guvernamental din care au rămas în memoria colectivă Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Emil Constantinescu a rămas o persoană respectabilă cu toate că provocările n-au fost puţine; în timpul mandatului dumnealui a fost bombardată Jugoslavia şi, pe graniţa de Vest au înflorit şi fructificat averi imense datorate traficului cu carburanţi prilejuit de „embargou”.

A urmat, apoi, cea mai echilibrată perioadă din istoria recentă (post-decembristă) a României. Sub preşedinţia lui Ion Iliescu, cu un premier de excepţie şi cu un aparat guvernamental format în mare măsură din profesionişti. Adrian Năstase s-a luptat cu toate resursele pe care le-a avut la dispoziţie pentru a convinge capetele luminate ale Europei că România merită să se integreze în noua construcţie europeană şi să capete statutul de stat-membru. Partidul Social Democrat îngloba tot ce reprezenta valoare profesională şi intelectuală de elită în România. Dar, cum se întâmplă adesea în realitate, la cazanul de bucate vin, atrase de miros, şi javrele, şi câinii de pripas şi jivinele. Şi, cu o vorbă înţeleaptă din Banat, „unde-i multă minte e şi prostie multă”. Atâtea valori adunate la un loc, nu puteau ele să nu înceapă să-şi arunce cu ciolanele în cap. Să-şi tragă la ţurloaie pe sub masă. Să pândească momentul potrivit să-şi tragă scaunele unii altora. Partidul, furat de beţia puterii, ameţit de suficienţa triumfului, a uitat de javrele şi coteii care stăteau la pândă pe sub mese şi pe după tufişuri. În 2003, odată cu Primăvara Social Democrată – o mascaradă bine ticluită de către cine a fost ticluită – s-a declanşat începutul sfârşitului. Ce era Primăvara Social Democrată? Era o acţiune eminamente a Tineretului PSD (TSD) care voia să „cureţe” partidul de baroni şi de corupţi. De ce? Păi pe principiul înpământenit al locului: „Scoală-te tu ca să şed eu!” Vârful de lance al acestei mascarade necugetate, al acestei auto-demonizări a partidului – Victor Ponta. De pe prispa scenei, Adrian Năstase îl privea cu o îngăduinţă cumva neîncrezătoare. Adică: „Eşti, tu, mă, în stare, de aşa ceva? Crezi că e bine ce faci?” Neştiind că această pietricică urnită din munte va antrena încet-încet neîncrederea oamenilor, nesiguranţa lor, dezgustul chiar şi lehamitea; iar în anul electoral 2004, bolovanii trădării şi şuriul înfipt în spate, care aproape că îl vor pune la pământ. Eu am gândit atunci, uitându-mă la „baroniada” prezentată de realitatea tv. că Adrian Năstase a făcut primul pas pe Drumul Damascului.

Din 2004, PSD-ul nu şi-a regăsit nici cadenţa, nici vigoarea. Locul marilor bărbaţi de stat a fost luat de câte un neica-nimeni, ştampilat şi validat mai întâi prin cancelariile de aiurea. Şi n-a fost destul. Pentru zdrobirea morală a „poporului PSD”, marele vizionar Rus şi marele maestru Talpeş au pus la cale umilirea Patriarhului Social-Democraţiei, Ion Iliescu, la un congres regizat dinainte, la Cluj. Cine îşi mai aminteşte azi de Ioan Rus? Poate rudele lui. De Talpeş chiar nu vreau să întreb. Aş putea să întreb de soarta aghiotantului lui, cu care am avut onoarea, la DFP. După „experimentul Geoană”, PSD-ul, încă nedezmeticit, acum bine structurat în feude adevărate şi cu vrednici lideri locali, şi-a dat seama că n-o să mai reuşească să prostească electoratul şi a scos un alt preşedinte din mânecă. Schimbul de generaţii nu a adus nici valoare, nici voturi, nu a adus nimic. Doar un nume relativ proaspăt vopsit pe geamul opac al partidului.

Numai cine a fost nebun nu a bătut palma cu noua burghezie portocalie a capitalismului sălbatec, în teritoriu. Încrengăturile funcţionează impecabil întru sărăcirea ţării şi a populaţiei.

În ţările cu tradiţie democratică, un politician este „copt” pentru o funcţie când nu mai are pasiuni. Cu o anumită vârstă, cu o anume experienţă de viaţă neapărat necesară, cu o înţelegere deplină a manifestărilor umane sub toate aspectele. Nu poţi să conduci oameni dacă nu ştii cum „funcţionează”. Nu poţi să fii diplomat şi înţelept dacă nu ai experienţa negocierii şi inteligenţa de a-l „răsfira” pe interlocutor, de a-l face să spună exact ce urmăreşte. Dar, pentru asta, îţi trebuie ştiinţă. Îţi trebuie minte, îţi trebuie detaşare şi lipsa oricărei ambiţii de a te pune pe tine în valoare.

Partidul Social Democrat are un politician de calibru, cu o vastă experienţă politică şi administrativă, călit în luptele deschise şi în cele de gherilă internă şi îl ţine la mantinelă. De ce? Pentru că acest partid a devenit sinucigaş. Pentru că îi place să se legene în plasa întinsă de Băsescu. Pentru că aproape toată lumea care contează şi decide e bine merci în afacerile cu bani publici împreunaţi cu fraţii pedelişti. De ce s-ar deranja, ei, adică să-şi bată capul cu proiecte social-democrate? Păi lor le e bine aşa. Fiecare speră că va mai prinde un mandat, fie negociat cu PD-L-ul, fie cumpărat de la noul vizir.

Cine o să-i voteze? Morţii, slugile, în locul celor plecaţi din ţară şi cei dispuşi să-şi vândă votul. De oameni, de oamenii vii şi prezenţi nu-i pasă nimănui. Eu, personal, nu mai sunt dispusă să votez un aşa-zis partid social democrat care colcăie de indivizi dubioşi, de „10%”, de foste vânzătoare, de îmbogăţiţi peste noapte, de inşi ţâfnoşi şi isterici, de tipi găunoşi şi matracucele lor, care habar n-au ce înseamnă Stânga dar ştiu foarte bine „regula mâinii drepte”. Nu sunt dispusă – şi voi face o campanie susţinută – să votez iarăşi nişte indivizi care uită electoratul al doua zi ce se văd „aleşi”. Nu voi mai vota un partid condus „prin procură” de un ţafandache Dinu Păturică Reloaded.

Anunțuri