Foto: Alice Drogoreanu

Abătuţi, cu umerii căzuţi, colţurile gurii amare şi sprâncenele închipuind un accent circumflex, invitaţii strecurau unii spre alţii priviri furişe dintr-o nemişcare de stampe japoneze cu cerneala fanată de trecerea vremii.

„Care mă-sa o fi agent? Şi ce păcatele să spionezi la nişte amărâţi de bloggeri, ce mare lucru scriem noi pe blogurile noastre, care nici nu-s ale noastre?!…” monologa, fiecare, în forul lui interior.

– Tu pe ce platformă eşti, că nu mai ţin minte? – rosti Simona din dreptul ceştii de cafea pe care o duse spre gură, către Ana.

– Eram cu PSD-ul, dar de când cu po…

– Nu, dragă! Mă refeream la ce platformă de blog ai: WordPress, Blogspot, Blogger, Weblog…

– Weblog nu mai există! Aşa a zis Zoso, a scris şi-o postare – interveni Sorin, doct.

Simona trimise o privire elocventă către vorbitor, apoi se întoarse către Ana.

– Nu mi-ai răspuns.

– Păi, … cum să-ţi zic?… Depinde.

– Depinde de ce? Nu-nţeleg.

– Depinde de care bloguri vrei să vorbim.

– De al tău, despre ce bloguri să vorbim? Doar n-o să vorbim despre blogul Chinezului sau al Adinei.

– Despre care? Că am vreo şaptişpe bloguri…  – zâmbi, cu candoare, Ana.

– Se zice „şaptesprezece”! Nu „şaptişpe” – strigă, exasperată, Simona. Cum adică şaptişpe bloguri? Şi când ai timp să scrii şi să moderezi atâtea bloguri?

– Vezi? Şi tu ai zis „şaptişpe”. E un reflex – izbucni în râs Ana. Nu se ştie de ce, Simona deveni stacojie şi se ridică de pe scaun cu nişte ochi grozavi.

– Hai să vă zic nişte bancuri noi. Cică doi tipi derutaţi se întâlnesc într-o gară. Unul zice către celălalt…

– Asta-i diversiune! – strigară, ca la un semn, deşi până atunci păreau că sunt cu gândurile la cine ştie ce teorie filozofică absconsă, Daniela, Teo, Madi şi Onu.

– Nu e, mă, despre diversiune!  Cică doi tipi se întânesc într-o gară şi după ce se observă ei că au ceva în comun, intră în vorbă.  Şi primul zice: „Bună ziua” „-Bună ziua!” – îi răspunde al doilea. „Ce-ai păţit?” „- Mi-am pierdut soţia! Şi o caut!…” „Şi eu la fel! Şi eu am piedut-o şi …”.

– Ce soţie caută măi, ce le-au răpit extratereştrii? Ce ne iei tu pe noi cu soţiile răpite, cu gara?… Ce? Avem noi feţe de tâmpiţi de gară sau ce?

– Unii, nu. – se auzi un mormăit venind din bucătărie, urmat de un râs înfundat.

– Da’ lăsaţi, măi, omu’ să spună bancul! Ce-i cu voi? Vicki, ce le-ai pus, dragă, în cafea acestor minunaţi bloggeri? – interveni Cella, plină de solicitudine.

– Ce cafea?! Nu e de la nicio cafea! Ne cheamă aici să ne anunţe că ne-a înregistrat şi că o să facă publice stenogramele şi ăsta are chef de bancuri! Şi, uite la ea, cum se-nvârte pe-aici ca domniţa Bălaşa prin Curtea Veche de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Spune, femeie, de ce ne-ai înregistrat? – strigă, fără să mai ţină cont de nimic, unul dintre cei prezenţi. Şi despre ce stenograme e vorba?

– Să ştii că aici nu obişnuim să strigăm –  rosti, calm, Vicki. Cică un călugăr budist bătrân i-a întrebat pe novicii pe care-i avea la învăţătură: „De ce credeţi voi că strigă oamenii unii la alţii când sunt supăraţi?” Ştiţi ce i-au răspuns copiii? – dădu ea ochii roată, căutând un răspuns în privirile unele posomorâte, altele nesigure, altele triste ale musafirilor.

– Ce să-i răspundă? Te pomeneşti că i-a înregistrat şi pe copii? Ştiau ei că sunt înregistraţi? – continuă pe acelaşi ton arţăgos dar ceva mai potolit, domnul cel furios.

– Nu e de bun augur s-o întrerupi pe Vicki – îl atenţionă, cu fermitate, Melania. Nu vreţi să ieşim pe terasă?;  s-a făcut cald…  Şi afară putem fuma…

– De ce, nu se fumează aici? – se arătă Vania nedumerit şi stinse cu buricele degetelor ţigara aprinsă şi-o îndesă, încă fumegând, în buzunar la cămaşă. În timpul operaţiunii, scrumul căzu în paharul de pe masă; îl privi o secundă nehotărât, apoi, introduse indexul în pahar, îl culese şi îl şterse tacticos, de pantaloni. După care, ridică din umeri, şi dădu conţinutul paharului peste cap. – Şi ce-au răspuns copiii ăia, novicii?

– Au dat tot felul de răspunsuri – răspunse Vicki, privindu-l cu maliţie. Vezi că ai început să scoţi fum. Un singur răspuns l-a mulţumit. „Atunci când oamenii sunt supăraţi, ei urlă unii la alţii pentru că inimile lor se află la o distanţă uriaşă una de alta”.

– Nu că ăştia nu-s normali! Chiar că merită să fie deconspiraţi! Ăla-şi bagă ţigări aprinse în buzunar, asta e preocupată de inimi!… Nici nu te mai miri în ce hal a ajuns ţara asta – monologă domnul rotofei şi stacojiu ca pentru sine şi părăsi casa lăsând toate uşile deschise şi uitând s-o salute pe amfitrioană.

– Daurel, ne spui, dragă, bancul ăla? – rosti Vicki, cuprinsă parcă de o veselie subită.

(Va urma)

Anunțuri