Foto: Inobras

Convivii se străduiră prin toate mijloacele să-i abată gândul de la sinucidere lui Eliodor. Bancurile Chinezului – în special cel cu ciorapii* -, rostite în tonalitate forte şi încheiate cu hohote de râs teribile, ce se voiau contaminante se intercalau cu  poveştile picante despre Zoso, Şuţu, Piticu sau Cabral – cele mai multe inventate. Conversaţia, artificios păstrată deasupra subiectelor grave, avea încărcătura electrică potrivită pentru a declanşa un trăsnet în stare să dărâme cartierul. Această luptă permanentă pentru păstrarea unei veselii trucate, combinată cu impresionanta cantitate de alcool ce se scursese în vadul mesei lor sfârşi prin a-i slei de puteri. Unul câte unul, părăsiră localul. Primul se ridică Teo.

Hai, salut! Mă duc să-mi scriu materialul pentru mâine şi să mă pregătesc de bal… Eliodor …, să trăieşti, dom’le! – mai adăugă, cu o anumită tristeţe. Să ştii că io te înţeleg.

Cum toţi îl fulgerară cu privirile, ridică din umeri şi se răsuci pe călcâie. Îl iertară în aceiaşi secundă, însă, bucuroşi că spărsese cineva gheaţa. Se ridicară, unul câte unul şi, pretextând stângaci câte o treabă care nu suferea amânare, se îndepărtară, istoviţi, prin aerul rece al nopţii.  Doar Cella şi Vania nu se încumetară să-l abandoneze pe Eliodor. Sau, pur şi simplu, puţin le păsa de el, dar n-aveau chef să înfrunte acum drumul până acasă. Începură să discute la început testându-şi reciproc competenţa, oarecum detaşaţi, apoi cu însufleţire.

Crezi că s-a sinucis?

– Rapoartele din epocă aşa au stabilit.

– Şi accidentul Isadorei?

– Cu înzestrarea-i, Serghei a avut o premoniţie. A scris într-un poem despre eşarfa albastră… – rosti, dus pe gânduri, Vania.

– Deci tu crezi în destin, să-nţeleg, – se bosumflă Cella.

– Cred în predestinare, nu în destin. Predestinare şi viziune pentru aristocraţi şi grotele instinctelor pentru troglodiţi!

– Şi cine sunt aristocraţii? Coborâtori din zei? Ce tot o ţii cu aristocraţia? Nu vezi cum ne-a transformat contemporaneitatea – ca să nu-i zic altfel că e ăsta aici – în nişte oi aparent egale? Democraţie pentru sclavi şi putere pentru şmecherii ce ne-au pus jugul cu vesela noastră consimţire. Dar nu numai că am consimţit! Ba chiar am fost bucuroşi să-l primim, ca pe o izbăvire! Adică de ce să-mi organizez eu viaţa şi să dispun de libertatea mea cum doresc? Mai bine deleg un dobitoc să gândească şi să decidă pentru mine! Aşa pot să dau vina pe altul dacă eu îmi distrug viaţa cu bună ştiinţă! – se înfierbântă Cella.

Vania o privi cu ochii mijiţi şi perplecşi preţ de câteva secunde, încercând să înţeleagă dacă îl provoacă sau chiar nu înţelege.

– Mbî… bî… Aristocraţia tocmai asta înseamnă! Adică înseamnă ce ai spus tu cu sens schimbat. Pentru oamenii aleşi, totul e permis! Iar troglodiţilor le place noroiul lor, nu vor în ruptul capului să-l părăsească. Ia încearcă să scoţi tu un nebun din nebunia lui! Sau un mort din moartea lui! Sau un troglodit din mizeria lui! Poţi? Nu poţi! Există predestinare pentru fapte măreţe şi există soartă pentru cei supuşi sorţii. Uite, de asta, mie îmi pute comunismul de când a apărut el. Nu poţi să faci oamenii să fie egali! Pur şi simplu oamenii sunt diferiţi şi n-ai cum să-i faci egali!

– Ba sunt egali de la natură! Aşa a stabilit Jean Jacques Rousseau. Şi pe această idee – foarte simplă dar strălucită de altfel – s-au întemeiat revoluţiile, s-a întemeiat o ordine nouă! Această nouă ordine a scos şi din popor oameni de excepţie. I-a făcut, cum spui tu, din supuşi ai sorţii, predestinaţi!

– Cum să fie egali? Un nobil e un nobil. E vorba de sânge, de ereditate, de … Auzi, las-o baltă! doar nu crezi în ideile astea egalitariste! În plus, te şi contrazici. Mai nainte spuneai că noua ordine ne clasifică în oi şi ne delegăm libertatea şi decizia unor înapoiaţi, pentru că nu avem curajul să ne asumăm nici libertatea, nici responsabilitatea. Nu aşa ziceai?

– Aşa ziceam, mă refeream la zilele noastre. Dar Revoluţia franceză care a desfiinţat dreptul divin şi a instaurat libertatea, egalitatea şi fraternitatea a deschis o nouă eră omenirii. O eră a visării şi a îndrăznelii. Aşa au fost posibile cuceririle ştiinţei, progresul! Dar, ca de obicei, cum se întâmplă cu revoluţiile, ideile nobile au fost folosite de nişte ticăloşi lacomi şi vicleni în favoarea lor! Mereu ideile nobile sunt târnosite şi distruse de nişte îngâmfaţi inculţi şi egoişti!

– Da, ce să-ţi spun! Ştiinţa ar fi evoluat oricum, pentru că aşa trebuie să fie. Nu are neapărat legătură cu revoluţia nu-ştiu-care. De ce nu apare progresul şi-n Coasta de Fildeş, că şi-acolo-i revoluţie? De ce n-a apărut progresul la noi, că noi am trecut printr-o revoluţie? De ce? Pentru că lumea e condusă, cum spui tu, de troglodiţi! Nu e condusă de aceia care au înzestrare. Uite-te şi la ăsta!… – arătă el cu bărbia spre Eliodor. Marele maestru al vrăjelii. A făcut un desen cu creion chimic, apoi l-a trecut cu apă şi iată omul nou, violet! Iată o nouă ideologie! Şi l-au obosit, cum se vede, ideile…

Într-adevăr, Eliodor dormea dus, horcăind, cu capul răsturnat pe braţele încrucişate, cu nasul într-o scrumieră.

* un banc pe care prietenii Chinezului îl găsesc delicios.

###

Ar fi putut fi prezenţi la această conversaţie: Gabi Rotaru, Supravieţuitor, Zalmoxys, Mirela Pete, Atitudini, Gabriela Elena, Ragnar’s life, Madi şi Onu, VeroVers, Griska.

 

Anunțuri