Foto: Alice Drogoreanu

– Cât face, oare, ceasul ăsta? Pare să fie d’ăla, dă firmă… – rosti un glas baritonal, şuierând cuvintele direct din laringe.

– Dă firmă dă tablă, bă, Crizante. Du-te-n mă-ta!, numa’ firme-ţi umblă prîn ţeastă. O face cât o vrea Ţiganu să ne dea pă el.

– Să îmi dea, fraiere, nu să ne dea. Ce, suntem la comun aicea, Carabete? Societate pă acţiuni, cin’zeci – cin’zeci? Apoi, descriind cu braţul descărnat mărginit de mâneca unui tricou slinos, un arc de cerc, se adresă unui public imaginar: „Stimaţi concetăţeni (adică fraieri – mormăi el în subtext), firma noastră, adicătelea societatea noastră pe acţiuni Canalul es-a, pune la dispoziţia publicului larg (şi lung) o gamă variată dă produse (dîn şmangleală) cum este: ceasuri, brăţări dă dame bine, inele, ţoale dă firmă …

– Ţoale nu ia nimini, Crizante, ce-‘şti prost! Ţoale dă firmă este la kil la secănd. Cine dă piţule pă zdrenţe, chiar că are etichete? … Uite la asta, … hu … hugo … boss! – izbândi el fericit. Ăsta-i ştab, Crizante, nu ie fraier dă gară, zice şi ţoalele. Oare nu-l caută, dracu’, careva?  Ce facem cu el? Mă-‘c să văd dacă s-a trezit!

– Dă-l în mă-sa! Ce? Tu eşti asistentă medicală, eşti felcer acuma, ce puii mei eşti? Du-te fă-i un ceai şi serveşte-l în serviciul de porţelan! -ţuguie el buzele.

– Şi dacă moare bă, fraiere dă fraier, aici? Nu ne-mpute glazoniera? Başca ne umplem de caralii p’aici-şa! Amprente, chestii, bulane pe spinare, cafteală …  Io n-am chef să merg la ţuhaus! Tu, … din partea mea … fă ce vrei! Mă duc să văd dacă mişcă.

– Adică, da! La huzureală, Carabă e primul! Ţigări, haleală, căldurică, băuturică … Cine nu refuză? Carabă! Dacă e să fie cu nasulie, cine spală putina primul şi mă lasă pe mine-n belea? Carabă!

– Vezi că eşti prost, Crizante? Vezi? – pufni Carabă, cu dispreţ.

– Ce să văd, bă, boule, nu vezi că nu văd? Vezi poate-ţi sparg mufa! Şi-ţi iau şi portofelul de i-l ciordişi lu’ turbentatu’!

– Se z’ce turmentatu’ nu turbentatu’, ţ-am mai zâs. Nu ierea şcoală pă lângă orfelinatu tău? Că dacă treceai pă stradă, tot se auzea pân geamuri învăţătura şi când te vedea că treci, se lua, uite-aşa, după tine!

– Cin’ să să ia, bă, după mine? – se zburli Crizanti şi se apropie ameninţător cu pumnii pregătiţi ca nişte ciocane.

– Ho, boală! De învăţătură am zâs, prostea! Că să lua după tine când te vedea ea cum umbli tu aşa pă stradă, neînvăţat. Auzi, că se trezi ştabul. Dă-mi ciorapul ăla, să mi-l trag pe muian, să nu mă cunoască!

– Că eşti şi greu de recunoscut tu, cu capul ăla ţuguiat, dă prost.

Crizante îşi cărăbăni în buzunare lucruşoarele strălucitoare ce erau răspândite pe un butoi desfundat ce le ţinea loc de masă în hruba în care trăiau, înhăţă borseta şi vru s-o şteargă, apoi, tresărind, se gândi că nu poate să plece el aşa pe stradă, în zdrenţele lui soioase cu o borsetă ce bătea la ochi de la o poştă că-i furată şi o înveli într-o pungă de nailon.

Îşi trase pe el, dintr-un morman puturos, o geacă verde şi o luă la sănătoasa spre gura de canal prin care, deja, se insinua în raze mângâietoare o dimineaţă strălucitoare.