Etichete
Foto: Inobras
Vin, în existenţa fiecărui trăitor conştient de marele mister al vieţii, momente de neînţeles. Sustrase oricărei logici liniare, evenimentele se succed într-un mod absurd şi viaţa, gesturile, replicile şi reacţiile par desprinse dintr-un subsol al timpului. Parcă nu mai e viaţa ta pe care până mai ieri o ştiai şi o controlai aproape în amănunt. Toate întâmplările o iau razna, oamenii se comportă de parcă ai fi invizibil, semenii tăi nu irosesc nicio ocazie de a te dezintegra şi de a te nimici. Ce se întâmplă cu un individ normal, bine ancorat în realitate, bine aşezat în dispozitivul social când o forţă nevăzută şi crudă îi taie pe rând, rânjind cu sadism, toate otgoanele care-l leagă de lucrurile ştiute, de confortul lui cotidian, de reflexele lui condiţionate? De ce unii nimeresc în vârtejuri temporale de unde ies zdrobiţi şi deformaţi, îmbătrâniţi înainte de vreme, striviţi şi inapţi să-şi reia legăturile fireşti cu viaţa, urmând să trăiască într-o plutire stranie între viaţă şi non-viaţă, în timp ce alţii duc existenţe terne şi liniare, fără mari văluriri, egali cu ei înşişi şi cu destinul ce le-a fost pus la dispoziţie?
N-a dezlegat nimeni acest mister, sau nu este dezlegat pentru minţile profane.
Aşa se simţea Eliodor. Îşi revenise în simţiri şi descoperi că fusese deposedat de însemnele identităţii sale. Nu mai avea acte, nu avea bani, nu avea ceas. Dacă l-ar fi obligat cineva să dovedească cine este, n-ar fi avut cum. Era murdar de sânge închegat, de noroi şi dejecţii, puţea înfiorător, era desculţ, n-avea ceas şi nu-şi amintea cum ajunsese acolo.
Dădu să se ridice de pe mormanul de zdrenţe puturoase unde fusese abandonat, ca un câine răpciugos şi o suliţă dureroasă îi străbătu trupul, ţintuindu-l. „Mi-am rupt coloana” – se gândi. Încercă să-şi mişte degetele picioarelor, dar nu le putea vedea din pricina obscurităţii vâscoase şi împuţite. Dar putea să înţeleagă că le mişcă. „Nu e coloana, slavă Domnului!” – răsuflă el uşurat şi se gândi apoi la cuvintele care-i ieşiseră, involuntar, din minte.
„Ce e asta, Slavă Domnului? Unde e Domnul în nenorocirea asta? Nu există niciun Domn aici, sunt doar eu, fără să mă pot mişca şi fără să ştiu unde sunt, pe jumătate mort… abandonat ca un animal rănit… Acuş o să apară răpitorii să mă sfârtece… Cum zicea proful de filozofie din liceu: Dumnezeu nu se ocupă de amănunte, el trasează planurile mari… Eu sunt un amănunt… unul nesemnificativ” – începu să râdă isteric, fără să ştie de ce, ca un reflex al disperării şi fricii. „Dar Iisus vine mai apoi şi spune că Tatăl ştie de fiecare fir de păr din capul nostru, deci ne ştie în amănunt. Atunci de ce m-a lăsat Tatăl să cad în această nenorocire, de ce m-a lăsat, dacă fiecare fir din capul meu e important pentru El? Cum o să cred că sunt important pentru Dumnezeu dacă sunt în halul ăsta de batjocură pe care n-am de ce s-o merit? Milioane de oameni umblă pe-afară liberi şi întregi şi eu zac aici, ca Iov, pe un morman de gunoaie ca ultimul nenorocit… Nu cred să existe unul mai nenorocit decât mine, în acest moment, pe pământ.”
Monologul îi fu întrerupt de ecoul unor paşi târşiţi care păreau să se apropie. „S-a terminat cu mine!” – gândi Eliodor făcându-se instantaneu o ţeavă subţire prin care se scurgea în ţărână doar groază pură. „Doamne, nu mă lăsa!” Închise ochii, aşteptându-şi sfârşitul.
###
Şi-or fi pus asemenea întrebări, vreodată: Shayna, Teo Negură, Zalmoxys, Gabriela Elena, G1b2i3, Gând licitat, Caius, Ioan Usca, Cella, Ana Vero, Ragnar’s Life, Mirela Pete, Alegerea Sofiei, Rokssana, Theodora.
Sa stii ca mi-am pus nu o data intrebarile asta. Introducerea e geniala, ai pus degetul pe rana, cum se spune, ma bucur tare mult, Gabi, ca te-ai intors la scris, te regasesc printre randuri cu mare placere 🙂
Există o teorie sociologică referitoare la competenţă. Cu cât înaintezi (nu ştiu unde sau către ce, dar înaintezi) tinzi să-ţi atingi limita maximă a incompetenţei. Cu cât te pricepi la mai multe şi mai bine, cu atât eşti mai stupid în întreprinderile obişnuite. Încet-încet, aria competenţelor tale se restrânge. Singurul lucru la care am ajuns să mă pricep este să-mi imaginez. Nu ştiu dacă-i mult sau puţin, e tot ce mi-a rămas. Probabil că aşa trebuie să fie. 🙂
Şi eu mă bucur să vă regăsesc, prietenii mei mai noi sau mai vechi, statornici.
Cred ca toti ne punem aceleasi intrebari si nu doar o data. Cred ca fiecare dintre noi gandim la un moment dat „Nu cred să existe unul mai nenorocit decât mine, în acest moment, pe pământ.” Dar ne revenim si mergem mai departe, eventual ne scuturam putin hainele de par sau de noroi…
Shayna,
Am cunoscut, cu ani în urmă, când lucram în presă, un om. Am cunoscut sute de mii de oameni până acum, însă omul acesta a rămas viu în mintea mea, alături de alte câteva identităţi. Se numeşte Sorin Comoroşan, e un savant român emigrat în SUA. Într-una din cărţile lui (scrie o literatură sapienţială, plină de înţelepciune), spune aşa: „Când am avut toate răspunsurile, mi-au fost schimbate întrebările”. Acest academician bonom şi vesel (prieten cu Borges, autor al unei inovaţii în fizica sub numele de „Spaţiile Comoroşan”, dar aproape necunoscut în România) a rămas foarte prezent în mintea mea pentru că mi-a zguduit mecanismul gândirii, a făcut – cu ajutorul cuvintelor – ca unele rotiţe să iasă din rutină.
Ca un amănunt, pe cartea lui de vizită scria aşa:
Sorin Comoroşan
fumător de pipă
Membru al Academiei Americane de Ştiinţă
„Amanuntul” acesta spune intr-adevar multe. 🙂 Si tot ca un detaliu, ador mirosul tutunului de pipa, mai ales cel din cirese…Cand desfaci o punga miroase in toata casa absolut innebunitor. Stiu asta pentru ca intr-o vreme cineva folosea asa ceva la noi in casa. 🙂
Nu ştiu cum miroase tutunul cu aromă de cireşe dar am un fler nemaipomenit de a întâlni „cutezători”, oameni care îndrăznesc să caute şi înafara ţarcului în care ne împinge societatea.
Dacă am avea o ţară normală, Sorin Comoroşan ar fi trebuit demult propus şi susţinut pentru Premiul Nobel pentru Fizică. Avem un talent în a ne ignora valorile…
* era praf… nu par 😀
Şi flacăra violet… canci?
Flacăra violet e numai pentru situaţiile fericite, pentru huzur şi bunăstare.
Pentru cealaltă faţă a vieţii …
Pingback: 7 aprilie, Ziua mondială a sănătăţii « Supravietuitor's Blog
Ne punem astfel de intrebari si uneori, aflam raspunsul si intelegem ca nu cunoastem ce inseamna adevarata suferinta, durere.
Eliodor va scapa cu viata.
Va scăpa, că nu putem rămâne fără personaje. 😀
Pingback: Un barbat de 41 de ani a murit in fata spitalului desfiintat SAU Ce le doresc eu celor care au hotarat desfiinarea spitalelor « Hai ca se poate!
Pingback: scrisoare de ramas bun « Rokssana's Blog
Pingback: Femei, femei…. « lunapatrata
Pingback: Pisikalia – 3 « Ioan Usca
Pingback: Cum te numeşti? « Gabriela Elena
Pingback: Indicii anatomice – 18 | Caius
Pingback: Misery « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Moda | Per aspera ad astra
Pingback: Idei pentru educatie « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Flatline « lunapatrata
Pingback: NEGOCIATORUL | Madi şi Onu Blog
Pingback: În vreme de război nu există civili « Post nubila, Phoebus
Pingback: Taxa pe matreata, un nou bir pentru buzunarele UDMR « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Despre viata… « lunapatrata
Pingback: Clădim în fragilitatea visului « Gabriela Elena
Pingback: Dorinte « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Poveste de vis (30) « Teo Negură
Poate o să par caraghioasă, dar trebuie să spun ce cred, apropo de întrebările pe care şi le-a pus Eliodor. Creatorul suprem vede şi cea mai mică furnică, mergând, în cea mai neagră noapte, pe cea mai neagră marmură…
Pentru că simte mişcările sufletului fiecărei fiinţe. Nouă ne pare că furnica nu are conştiinţă, nici narcisa şi nici piatra. Ori, nu e deloc aşa.
Ieri, intr-o capela, langa un mort, cineva spunea: Dumnezeu stie intotdeauna ce se intampla cu noi. Are GPS-ul lui, in ghilimele.”
Cred ca Eliodor trebuie sa-si schimbe si el setul de intrebari 🙂 Dumnezeu il vede, deci este important. Planurile lui Dumnezeu in ceea ce-l priveste…asta tema buna de meditat!
Sophie,
Când eram mai mică, eram foarte supărată pe Dumnezeu pentru că – aşa consideram atunci – permite atrocităţi, pentru că nu salvează, pentru că nu se implică direct.
Având un copil, mi-am dat seama că nu pot să-l păzesc în eternitate şi că trebuie să-l învăţ să-şi poarte şi singur de grijă, să caute să se abată din calea celor răi, să nu stea la sfat cu ticăloşii, să-şi păstreze Calea lui. Aşa am înţeles că Dumnezeu ne iubeşte mereu, în fiecare secundă, ne veghează, ne ocroteşte, dar nu poate decide în locul nostru. Partea cu moartea unor oameni care – după părerea noastră – n-ar trebui să moară, n-am înţeles-o încă.
Eliodor e un suflet pervertit.
Pingback: Gura nu-ti mai tace… « lunapatrata
Pingback: Doda Leanţa | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Isterie maidaneza « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Ploile mele « Teo Negură
Pingback: Constiinta…nu si nu! « lunapatrata
Pingback: Cugetări ( II ) » Blogu' unui Gând licitat -
Pingback: DEXIGN. Coffeeright: ambient & advertising « Mirela Pete. Blog
Pingback: Azi, un poet gorjean, drag mie: Marius Marian Şolea! | Blogul lui Nea Costache