Foto: Alex Mazilu
Dacă le invocăm şi le învestim cu energia noastră cerşetoare, apariţiile din alte dimensiuni nu ezită să se materializeze. Gândeşte-te intens la un balaur din poveşti imaginându-l în toate detaliile şi el nu va întârzia să se desprindă din zidul nevăzut al imaterialităţii şi să îţi invadeze mintea şi existenţa. Nu ştiu dacă isihasmul a inventat cel dintâi cuvântul bun, fluxul de energie pozitivă şi vibrarea aurei astfel încât fiinţa umană să fie protejată de ştimele universurilor paralele care negreşit că există şi la care, să zicem, avem uneori acces numai în vis.
Dacă crezi în rău, în puterea lui, dacă îl invoci mereu, dacă spui mereu că nimic bun nu se poate întâmpla, universul tău de viaţă se curbează ca un tobogan ce te absoarbe în sens descendent. Vei ateriza astfel printre fiinţe inferioare, în miezul unor întâmplări grozave care te vor consuma, te vor anihila şi se vor hrăni cu această energie neagră pe care o emani şi ai chemat-o. Arar i se poate întâmpla unui asemenea suflet, prizonier al adâncurilor energetice, legat de decădere, înglodat în propria groază şi acaparat cu totul de gândul că nu are salvare, să poată ieşi din închisoarea adâncurilor pestilenţiale. Aţi observat, desigur, că instinctiv suntem tentaţi să ne îndepărtăm de oamenii care se plâng, care sunt mereu nemulţumiţi, care dau vina pe orice pentru starea lor inferioară şi nu-şi asumă deloc – ba chiar nici nu le trece prin cap! – faptul de a fi exact unde şi cum îşi doresc să fie. Oamenii sunt şi ei ca şi Universul în care avem privilegiul de a ne oglindi şi la care ne raportăm. Unii sunt precum sorii – luminează şi încălzesc cu bucurie şi pace. Alţii sunt explozivi şi rarefiaţi precum planetele gazoase; alţii sunt comete în flăcări; unii sunt sateliţi obscuri, alţii sunt supernove mirobolante, unii vagabodează fără ţintă prin timp şi spaţiu şi alţii sunt stele căzătoare. Supuşi, cu toţii, aceloraşi legităţi: naştere, creştere, apogeu, echilibru, descreştere, extincţie. Cu felii de timp diferite.
O arătare de coşmar, cu un cap pletos de centaur şi cu picioare de satir susţinând un tulubăţ rotofei cu pântec proeminent, se apropie de Eliodor. Acesta îngheţă de groază şi globii oculari se bombară de parcă ar fi fost strâns într-un cerc necruţător şi doar ochii-i ţâşniseră înafară.
– Ţe vrei? – îngână arătarea, cu glas piţigăiat.
– Î-î-î… Ni-mic! – reuşi să îngâne Eliodor. Ci -ci-ne eşti? – îşi încordă el ultimele puteri.
– Ţadkiel, ţine ţă fiu?! Ţu m-ai ţemat! Ai uitat?
– Zadkiel? Tu-u-u!? – se prăvăli Eliodor în glodul împuţit, într-o prosternare umilă.
– Da’ ţine credeai că ţunt! Papa? Papa nu călătoreţte … aţa ca mine! – rânji Zadkiel, arătându-şi colţii vineţii. Ţe vrei? De ţe m-ai ţemat?
– Pîi…. pî… Să mă salvezi! Nu ştiu ce am păţit şi m-am rătăcit în timp. Cred că am ajuns în Evul Mediu. M-au torturat nişte … nişte … pitici! M-a prins un ciclop şi m-a înghiţit! – povesti el, febril, încercând să-şi aducă aminte amănuntele experienţei terifiante prin care trecuse.
– Ţi ţe-ai mai păţit? – îl iscodi arătarea, plesnind uşor din coada violacee terminată cu un smoc indigo fosforescent, cu o umbră de ironie pe care Eliodor n-o sesiză.
– N-n-nu cred că suntem în Evul Mediu? Hî? – ceru, rugător, o confirmare. Cum nici n-o primi, dar ipoteza nu-i fu infirmată, continuă: Cred că sunt prins într-o falie din viitor. Asta-i grozav că am reuşit să călătoresc în timp – visul oricărui iniţiat!, se sumeţi el sieşi. Dar … am întâlnit nişte fiinţe din Războiul Stelelor care m-au urmărit şi au vrut să mă desfiinţeze…
– Ţi ţe vrei de la mine? De ţe m-ai ţemat?
– De ce te-am chemat? Să mă aduci înapoi în timpul meu? Nu ştiu… Sunt rănit, gol, flămând şi îmi ţiuie capul. N-am acte, n-am bani, n-am haine, după cum vezi. Mi-e frică. De-asta cred că te-am chemat… Îţi mulţumesc că ai venit!
– Nu mi-ai ţpuţ ţe vrei. – îl privi, stăritor, îngrozindu-l până-n măduvă, dacă mai putea fi îngrozit.
– Păi… Aş vrea să mă duci înapoi în timpul meu. Să mă trezesc acasă, în patul meu, între cearşafurile mele foşnitoare, să cobor pe marginea patului şi să găsesc papucii de postav moale, să mă duc la bucătărie să-mi pregătească Magda micul dejun, să dau drumul la televizor… – visă Eliodor.
– Atunţi, ieţi afară din canal, ia autobuţul treiţ’doi şi du-te-n mă–ta acaţă! Ţe mă ţcoţi pe mine din ţărite ţi din treburile mele ţu proţtiile tale!
– Nu sunt în Evul Mediu? Atunci ce mi s-a-ntâmplat?
– Ţe-ai îmbatat ţa un porc, aţa ţa-ntâmplat! – râşni arătarea. Ţe-ai îmbătat ţa un porc ţi eţti într-un canal împuţit. Ţi niţte nenoroţiţi te-au deţpuiat! Atâta tot! Ţă nu mă mai chemi că nu ţtiu ce-ţi fac! – lovi el cu bâta violet în pardoseală – impropriu spus pardoseală; în fapt nu se produse decât un plescăit al zoaielor ce se scurgeau prin canal. Hai, marţ acaţ! – se întoarse creatura din altă dimensiune şi se făcu nevăzută.
Obosit de intensele emoţii, Eliodor se scurse pe lângă zidul canalului pe care-l pipăi cu mâna să se asigure că e real.
Vania a spus:
Şi cât m-am muncit cu Zadkiel să-i corectez dicţia!…
Gabriela Savitsky a spus:
Ăsta-i farmecul lui. N-ai ce-i face!
Pingback: Catrene despre pozele din parc « VeroVers
Theodora a spus:
Imi plaţe 🙂
Gabriela Savitsky a spus:
Mă bucur!
Pingback: Edwin Lord Weeks (1849 – 1903), pictor american orientalist « my heart to your heart
g1b2i3 a spus:
De treaba, Zadkiel ala.
Poate ca acum Eliodor se lasa de bautura.
Gabriela Savitsky a spus:
Nu ştiu ce-are de gând, dar la câte-a păţit… om întreg nu se mai face.
Gabi a spus:
Introducerea e deosebita, imi amintesc de un viral ce circula pe internet, ceva gen Secretul vietii. In mare, cica daca nu te gandesti niciodata la ceva rau ce ti s-ar putea intampla, soarta ti se schimba in bine.
Inca n-am dormit in sant la viata mea, dar de vreo cateva ori l-am chemat si eu pe Zadkiel. Vad ca vorbeste din ce in ce mai bine, felicitari lui Vania pentru munca depusa.
Gabriela Savitsky a spus:
Am citit una dintre cărţile lui Eckhart Tolle, poate chiar două. Dar nu de-acolo mi-a venit această încredinţare ci din observarea oamenilor fericiţi (am avut priviegiul să întâlnesc şi din aceştia). Sunt oameni care-şi urmează aproape ritualic micile lor îndatoriri, care sunt în ordine şi echilibru cu lumea, care nu cer foarte mult şi care au o inexplicabilă bucurie că există! În general, sunt oameni simpli de la ţară, degrevaţi de complicaţiile şi frământările celor „ieşiţi din ordinea firească”. La ei am găsit această pace uriaşă, cât cerul senin. Am încercat s-o copiez, dar nu merge. Trebuie mai întâi să-ţi linişteşti toate afectele, să-ţi echilibrezi toate emoţiile, să te împaci cu tine şi apoi cu lumea. Să-ţi vezi de rosturi şi … să aştepţi. 🙂
Pingback: Organizația Internațională a Muncii, 11 aprilie 1919 « Supravietuitor's Blog
Pingback: Uninominal? OK. Dar pe bune, în două tururi! Te ţine? « Un blog cu atitudine
Pingback: In cazul copilului născut în toaleta spitalului, consiliul director al Spitalului Judetean de Urgenţă Vâlcea a decis că niciunul dintre medicii implicaţi nu este vinovat. Poate il găsesc vinovat pe bebelus « Hai ca se poate!
Pingback: De acord? « Gabriela Elena
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 63) « Teo Negură
Pingback: Stiri scurte, “colaterale”:12.04.2011 « George Valah Blog
Pingback: A fost descoperit cel mai mare "evazionist" al tarii, vinovatul din cauza caruia tarisoara noastra nu iese din recesiune - ANI s-a autosesizat în cazul lui Adi Minune
sophie a spus:
Trebuie să mă întorc la postarea asta şi să-mi spun gândul de ieri, pe care n-am mai apucat să-l scriu. Cât mă bucur să te pot citi, cât am putut să râd ieri de ciclop şi fiinţele din Războiul stelelor…super!
Mi-am amintit de cineva care se credea în mijloc de noiembrie la mare, înconjurat de oameni (când la noi şi-n august e deja prea frig), şi cum sta el în chiloţi frumos, în mijloc de plajă, care la alţii se cheamă sufragerie, şi cum n-am avut nici un tsunami să-l răcoresc de toate cele, fie ele gânduri bahice…l-am lăsat în mijlocul mulţimii închipuite să se converseze cu prieteni imaginari, deschizând, în schimb, uşa de la balcon…dacă numai atât am avut la-ndemână… peste ani a aflat că prietenii imaginari nu ies din casă prin balcon…că prea îmi devenise cunoscut Eliodor 🙂
Foarte mult apreciez cum scrii!
Gabriela Savitsky a spus:
Îţi mulţumesc foarte mult pentru apreciere. Chiar acesta este motivul pentru care scriu, să se bucure, să se amuze, să cadă pe gânduri cititorul. N-aş putea scrie în alt scop.
Există indivizi ciudaţi – şi cred că ei fac, într-o anumită măsură, farmecul vieţii noastre, altfel anoste. Ne plac şi ne amuză pentru că putem proiecta în ei, în manifestările lor excentrice, ceea ce noi n-avem curaj să facem. Chiar dacă-i dispreţuim un pic, îi şi admirăm. Sunt sarea şi piperul lumii. Exaltaţii, rataţii, nebunii, excentricii, paranoicii. Niciun prost n-ar fi în stare să atragă atenţia.
Pingback: Un presedinte de “mana a doua” ! « George Valah Blog
Pingback: Întrevedere | Gabriela Savitsky