Foto: Alex Mazilu

Dacă le invocăm şi le învestim cu energia noastră cerşetoare, apariţiile din alte dimensiuni nu ezită să se materializeze. Gândeşte-te intens la un balaur din poveşti imaginându-l în toate detaliile şi el nu va întârzia să se desprindă din zidul nevăzut al imaterialităţii şi să îţi invadeze mintea şi existenţa. Nu ştiu dacă isihasmul a inventat cel dintâi cuvântul bun, fluxul de energie pozitivă şi vibrarea aurei astfel încât fiinţa umană să fie protejată de ştimele universurilor paralele care negreşit că există şi la care, să zicem, avem uneori acces numai în vis.

Dacă crezi în rău, în puterea lui, dacă îl invoci mereu, dacă spui mereu că nimic bun nu se poate întâmpla, universul tău de viaţă se curbează ca un tobogan ce te absoarbe în sens descendent. Vei ateriza astfel printre fiinţe inferioare, în miezul unor întâmplări grozave care te vor consuma, te vor anihila şi se vor hrăni cu această energie neagră pe care o emani şi ai chemat-o. Arar i se poate întâmpla unui asemenea suflet, prizonier al adâncurilor energetice, legat de decădere, înglodat în propria groază şi acaparat cu totul de gândul că nu are salvare, să poată ieşi din închisoarea adâncurilor pestilenţiale. Aţi observat, desigur, că instinctiv suntem tentaţi să ne îndepărtăm de oamenii care se plâng, care sunt mereu nemulţumiţi, care dau vina pe orice pentru starea lor inferioară şi nu-şi asumă deloc – ba chiar nici nu le trece prin cap! – faptul de a fi exact unde şi cum îşi doresc să fie. Oamenii sunt şi ei ca şi Universul în care avem privilegiul de a ne oglindi şi la care ne raportăm. Unii sunt precum sorii – luminează şi încălzesc cu bucurie şi pace. Alţii sunt explozivi şi rarefiaţi precum planetele gazoase; alţii sunt comete în flăcări; unii sunt sateliţi obscuri, alţii sunt supernove mirobolante, unii vagabodează fără ţintă prin timp şi spaţiu şi alţii sunt stele căzătoare. Supuşi, cu toţii, aceloraşi legităţi: naştere, creştere, apogeu, echilibru, descreştere, extincţie. Cu felii de timp diferite.

O arătare de coşmar, cu un cap pletos de centaur şi cu picioare de satir susţinând un tulubăţ rotofei cu pântec proeminent, se apropie de Eliodor. Acesta îngheţă de groază şi globii oculari se bombară de parcă ar fi fost strâns într-un cerc necruţător şi doar ochii-i ţâşniseră înafară.

– Ţe vrei? – îngână arătarea, cu glas piţigăiat.

– Î-î-î… Ni-mic! – reuşi să îngâne Eliodor. Ci -ci-ne eşti? – îşi încordă el ultimele puteri.

– Ţadkiel, ţine ţă fiu?! Ţu m-ai ţemat! Ai uitat?

– Zadkiel? Tu-u-u!? – se prăvăli Eliodor în glodul împuţit, într-o prosternare umilă.

– Da’ ţine credeai că ţunt! Papa? Papa nu călătoreţte … aţa ca mine! – rânji Zadkiel, arătându-şi colţii vineţii. Ţe vrei? De ţe m-ai ţemat?

– Pîi…. pî… Să mă salvezi! Nu ştiu ce am păţit şi m-am rătăcit în timp. Cred că am ajuns în Evul Mediu. M-au torturat nişte … nişte … pitici! M-a prins un ciclop şi m-a înghiţit! – povesti el, febril, încercând să-şi aducă aminte amănuntele experienţei terifiante prin care trecuse.

– Ţi ţe-ai mai păţit? – îl iscodi arătarea, plesnind uşor din coada violacee terminată cu un smoc indigo fosforescent, cu o umbră de ironie pe care Eliodor n-o sesiză.

– N-n-nu cred că suntem în Evul Mediu? Hî? – ceru, rugător, o confirmare. Cum nici n-o primi, dar ipoteza nu-i fu infirmată, continuă: Cred că sunt prins într-o falie din viitor. Asta-i grozav că am reuşit să călătoresc în timp – visul oricărui iniţiat!, se sumeţi el sieşi. Dar … am întâlnit nişte fiinţe din Războiul Stelelor care m-au urmărit şi au vrut să mă desfiinţeze…

– Ţi ţe vrei de la mine? De ţe m-ai ţemat?

– De ce te-am chemat? Să mă aduci înapoi în timpul meu? Nu ştiu… Sunt rănit, gol, flămând şi îmi ţiuie capul. N-am acte, n-am bani, n-am haine, după cum vezi. Mi-e frică. De-asta cred că te-am chemat… Îţi mulţumesc că ai venit!

– Nu mi-ai ţpuţ ţe vrei. – îl privi, stăritor, îngrozindu-l până-n măduvă, dacă mai putea fi îngrozit.

– Păi…  Aş vrea să mă duci înapoi în timpul meu. Să mă trezesc acasă, în patul meu, între cearşafurile mele foşnitoare, să cobor pe marginea patului şi să găsesc papucii de postav moale, să mă duc la bucătărie să-mi pregătească Magda micul dejun, să dau drumul la televizor… – visă Eliodor.

– Atunţi, ieţi afară din canal, ia autobuţul treiţ’doi şi du-te-n mă–ta acaţă! Ţe mă ţcoţi pe mine din ţărite ţi din treburile mele ţu proţtiile tale!

– Nu sunt în Evul Mediu? Atunci ce mi s-a-ntâmplat?

– Ţe-ai îmbatat ţa un porc, aţa ţa-ntâmplat! – râşni arătarea. Ţe-ai îmbătat ţa un porc ţi eţti într-un canal împuţit. Ţi niţte nenoroţiţi te-au deţpuiat! Atâta tot! Ţă nu mă mai chemi că nu ţtiu ce-ţi fac! – lovi el cu bâta violet în pardoseală – impropriu spus pardoseală; în fapt nu se produse decât un plescăit al zoaielor ce se scurgeau prin canal. Hai, marţ acaţ! – se întoarse creatura din altă dimensiune şi se făcu nevăzută.

Obosit de intensele emoţii, Eliodor se scurse pe lângă zidul canalului pe care-l pipăi cu mâna să se asigure că e real.