Etichete

,

Foto: Alex Mazilu

E greu să gândeşti pe stomacul gol, dar e şi mai greu să formulezi vreun enunţ logic când eşti îmbuibat. Fiziologiştii pun asta pe seama fluxului sangvin care se concentrează la nivelul organelor interne, imediat ce ai îngurgitat o cantintate de alimente. E ca-ntr-o gospodărie. Când ai inundaţie, nu te apuci să calci. Decât dacă eşti într-o doagă. Când plouă, nu te duci pe câmp, la semănat şi nici nu plantezi demcă. Doar dacă eşti sinucigaş şi vrei să te alegi cu o meningită. Mai sunt şi dintre aceştia.

Acum câteva veri, când economia noastră era frisonată de moda buştenilor de cireş, care luau calea exportului în beneficiul câtorva particulari ce-şi rotunjeau vizibil pântecele direct proporţional cu bunăstarea conturilor, un vecin al nostru, insensibil la tendinţele pieţei, a tăiat din codru un cireş de mai, un cireş remarcabil din care scoteai pe puţin 2 metri cubi de cherestea roşiatică şi l-a pus în căruţă. A fluierat fericit până acasă, fluierat întrerupt intermitent de înjurăturile la adresa calului. De ce era fericit? Pentru că le aducea alor săi – o liotă de vreo 7 suflete sărmane – cireşe! Cum să tai bunătate de cireş care putea să facă, bine valorificat, 500 de euro, pentru patru, hai să zicem cinci kile de cireşe amărui?

Nu ştim care dintre personaje construia, în minte, acest raţionament. L-am presupune că ar putea fi  Nea Costache, dar nu avem nicio dovadă că el era cel preocupat de soarta cireşului – azi, epuizat, din pădurile ţării. În acest timp, o larmă teribilă înfoie străduţa îndeobşte liniştită. Alertaţi de feluritele zdroncăneli, zornăituri, ţipete şi râsete, zdrăngăneli de cratiţe lovite cu polonicul, talgere recuperate din şopron ce împrăştiau, odată cu sunetul infernal şi jerbe de praf, se iviră pe la porţi cucoanele.

– Da’ ce-o fi, doamna Culea? Ce să fie cu gălăgia asta?

– Uite, dragă, îl duc pe unul pe-o targă! Vreun nebun, scăpat de la Golia!

– Păi, ce-o fi cu el? O fi bolnav? Şi dacă e bolnav, ce-i cu gălăgia asta? – interveni şi madam Velceru, ce apucase, în grabă, să-şi acopere insuficient bigudiurile din păr cu o năframă de voal. Părea un extraterestru din cei fabricaţi de americani să ne inducă spaime inutile şi sentimentul acut de insecuritate. Pe acest sentiment, desigur, se poate clădi certitudinea că avem nevoie de armament ultrasofisticat; altfel cum o să învingem asemenea creaturi construite din metale stranii, creaturi care respiră azot sau mercur, cum înghiţim noi ozonul?

Parcă ghicindu-mi firul expozeului literar, madam Sculea, mai curajoasă, părăsind spaţiul securizat al curţii şi ieşind în drum, exclamă:

– Au prins un extraterestru!

– Unde vezi tu, dragă, extraterestru? E un humanoid! -îi replică, doctă, madam Velceru.

– Nu e, stimată duamnă (îşi ţuguie, Sculeasa, buzele), că e mov! Uite-te la el, e mov! Şi e gol, bată-l Dumnezeu să-l bată de neruşinat! -, chicoti ea, întinzându-şi gâtul să distingă mai bine amănuntele anatomice ale „extraterestrului”.

Adunătura de gură-cască şi de miştocari cu tingiri, oale, cratiţe, polonice şi alte obiecte zornăitoare, ajunse în faţa bistroului, făcând geamurile să vibreze.

– Eu mă duc să văd ce e! – se ridică Teo, nemairăbdând.

– O fi vreun protest spontan… – ridică din umeri Vania, sorbind, abstras, din coniac.

Gabi, care  mâncase doar un iaurt şi era nefericit şi iritat, ieşise să studieze terasa. Năvăli înăuntru cu o mină mirată:

– Băi, e Eliodor! L-au prins unii şi zic că-i extraterestru! L-au legat de-o targă, e gol şi vociferează într-o limbă necunoscută! E drept, arată groaznic, abia-l mai recunoşti, şi are pielea mov! – explică el dintr-o respirare.

– Hai să le spunem că-l cunoaştem! Să-i dea drumul! – sări, Mirela, miloasă.

– Eu i-am spus să nu bea absinth, dacă nu are antrenament – zise Cella.

– Nu e de la absinth! – replică Vania, la fel de dezinteresat.

– Dar, atunci, ce are? De ce s-a vopsit violet? – se interesă G1b2i3.

– I-am pus o mină de creion chimic în paharul de absinth. Violet cu albastru, tot aia! – desluşi Vania.

– Păi de ce?…  Şi nu-l salvăm? – se miră Caius.

– Du-te tu şi explică-le turbulenţilor că ăla e Eliodor, mare maestru al flăcării violet, că îl cunoşti şi ai băut cu el şi că i-a pus cineva creion chimic în absinth! O să te creadă! – îl îndemnă, cu o indicibilă ironie, Gabriela Elena.

– Mai bine le zici că luna-i pătrată, că-i tot aia! – conchise Vania.

###

Au rostit replici (pe care nu le-a auzit autorul sau, unele, nu pot fi reproduse 😀 ): Zalmoxyis, Roxssana, Theodora.

Anunțuri