Foto: Inobras

Un melc de mărimea unei nuci, îmbiat de stropii reci şi înviorători de ploaie, a pornit într-o călătorie iniţiatică prin jungla lui. Din punctul nostru de vedere, „jungla” firelor de iarbă, a bolovanilor şi frunzelor de lobodă, e un fleac. Din trei paşi i-am culca-o la pământ şi i-am netezi drumul. Dar el n-are nevoie de un drum neted; nu pare să aibă nevoie. Cu cele patru turnuri de control, pipăie fiecare fir de iarbă din calea lui, tatonează zimţii fiecărei frunze şi îşi ondulează mantia, mişcând sute de muşchi. Este văr cu Nautillus şi, cu singuranţă, specia lui e cu mult mai veche decât a noastră. Îl ignorăm sau îl privim cu o dispreţuitoare curiozitate din vârful superiorităţii noastre bipede. În primul rând îi dipreţuim aspectul anost şi mantia vâscoasă. Ne scârbeşte dâra albicioasă pe care o lasă în urma lui, ca un fir al Ariadnei într-un labirint de ierburi. Uităm că şi noi lăsăm dârele noastre… unele otrăvitoare, pe pământul căruia nu-i oferim decât conturul umbrei noastre. Ne amuză prostia de a căra o casă în spinare. Ce-ar fi dacă şi noi ar trebui să ne purtăm în spinare apartamentul plin de obiecte inutile? Care ar fi strictul nostru necesar?… Melcul nu are decât o casă goală în care se repede retractil când este ameninţat de necunoscut. Nu cară cărţi, nu are bibelouri, nu-i trebuie tacâmuri şi nici mobile.  Noi unde ne repezim când suntem ameninţaţi? Pentru că nu avem un schelet exterior, această planetă spiralată ce seamănă cu forma Căii Lactee pe care-o poartă melcul, ne retragem speriaţi sau furioşi după gratiile toracelui. Acolo ne ţinem, într-o debara, toate spaimele noastre, toată furia şi frustrarea, aruncate unele peste altele. Acolo nu facem decât să îngrămădim, nu intrăm niciodată să dereticăm, să aerisim şi să facem ordine. Casa sufletului nostru este pestriţă, îmbâcsită şi rece, ca o încăpere în care zac resturile vieţii noastre. De trăim trăim înafară; de depozitat şi de măcinat, măcinăm înăuntru. Îl dispreţuim pe melcul cel anost şi pentru că înaintează şi se retrage după reguli de el ştiute, cu o încetineală penibilă – din punctul nostr de vedere. Am vrea să-l vedem că încalecă îndrăzneţ ierburile şi face salturi acrobatice de pe tulpinile înalte. Cum îşi înnoadă mantia după câte un cârcel şi balanseză fericit între două frunze de lipan. Ni se pare stupid şi ineficient cum tatonează el de treizeci de ori ca să facă un „pas” de un milimetru. Veţi spune că este laş. Că nu are niciun pic de minte. Poate că nu are propriu-zis o minte. Are, însă, tenacitatea şi prudenţa ancestrală a sute de milioane de ani de experienţă terestră. Melcul mănâncă pământ şi frunze. Nimic altceva. Mănâncă pământ şi frunze şi secretă chitină, un soi de mortar cu care-şi consolidează odaia. Nu face salturi dar ajunge întotdeauna unde-şi propune. Cochilia lui – mai ales a „rudelor” lui acvatice, cele împodobite cu scoici – este o relicvă de preţ. În ele se pot citi anotimpurile, anii de secetă, anii ploioşi, temperatura… Ca-n cercurile copacilor.  O scoică marină ne poate aduce-n ureche vuietul valurilor sau ne poate dezlega tainele viitorului – anostul ghioc. Pentru că tot ce se va petrece s-a mai petrecut şi pentru că totul a fost scris dinainte. Şi-n spiralele modestului melc.

L-am urmărit preţ de câteva minunte, atât a durat răbdarea mea. Oare cât timp mi-ar fi urmărit melcul, mie, mişcările, dacă s-ar fi gândit la asta?

###

* Zoro – este numele de alint al comunei Zorlenţu Mare, situată la 26 de kilometri de Reşiţa. Pot spune că îmi petrec săptămâna aşteptând să vină vineri pentru a merge la ţară. Pentru mine, „Zoro” reface spaţiul copilăriei, curtea magică în care am învăţat să umblu, constelaţia de vecini care mai de care mai chisnovaţi şi interesanţi – cu înţelepciunea lor transmisă, parcă, ereditar -, kilometrul Zero al României adevărate. Zoro mai este şi locul unde mi-am reînnodat legăturile cu Pământul, Cerul, Apa şi Focul. Aici încheie rotund universul nişte oameni absolut fascinanţi care poartă poporul acesta înainte, de milenii. Dacă aş fi putut să aleg locul în care să mă nasc, acesta ar fi fost. Un pământ magic unde timpul nu există şi viaţa are respiraţia amplă: un mileniu inspiraţia, alt mileniu expiraţia. Ieri, am văzut în grădină, un melc.

Au urmărit mişcările imperceptibile ale acestei vietăţi: Luna pătrată, Clipe de Cluj, Nea Costache, George Valah, Mirela Pete, VeroVers, Teo Negură (cu un articol excepţional), Simon spune, Gabriela Elena, Theodora Marinescu, Hai că se poate, Link Ping, Gabi Rotaru, Madi şi Onu, G1b2i3, Stropi de Suflet – autoarea unei cărţi de temelie, Răzvan Rinder, Zinnaida.

Anunțuri