Etichete
Bucharest, Business and Economy, Ethnicity, God, House of Este, Los Angeles, New York City, Romania
În vremea când eram „activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea „îndrepta” lumea.
Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le „bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?
Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează) ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam „la baba”, la Jalcău, părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la „trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe „sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi, glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria, întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.
Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după „gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să „pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.
Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?
Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.
Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de „prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.
Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot „clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a „văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.
Chiar dacă nu am avut ocazia „înainte”, o am „acum”. Datorită blogului. Şi – cu inima deschisă o spun – nu îmi pare rău deloc.
🙂
Si eu ma bucur sa descopar un blog care se ocupa cu raritati fragile si atat de … neverosimil de impotante.
Pingback: Apeluri ale SCMD pentru zilele de 9 mai si 14 mai 2011 « Hai ca se poate!
Blogul meu e prietenul meu. Iar celelalte bloguri sunt pritenii lui, deci, prin simpatie, si ai mei.
Mi-a placut foarte mult „fuga” asa prin mai atatea „subiecte”, iar finalul este de-a dreptul superb: „Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop” . Si au fost dezamagiti de asta? Atunci doar te-au trecut la trafic, nu te-au cunoscut cu adevarat.
Stiu si eu?
Nu putem trai singuri si izolati; n-am fi evoluat in veci. Si, comunicand cu ajutorul cuvintelor, inevitabil te mai inseli asupra oamenilor. Dar si dezamagirea face parte din viata.
Oricum, cei dragi sunt mult mai multi si considerabil mai sensibili decat cei … nesinceri.
Gabriela, atunci cand cunosc oameni ca tine, ca Aurora Stropi de Suflet, CELLA, ca Vania, Cati Luaşcu, ca Gabi My Heart to Your Heart, Gina Inceritidini, Teo Negură, Ana, Zina, Gabriela Neagu, -X-, …şi ar mai fi câţiva,blogul e oaza unde te retragi la umbră pe timp de arşiţă, sau locul de lângă şemineu, când afară e ger cumplit. Există şi multă invidie, frustrare şi răutate pe bloguri, care nu se sfârşeşte oricât i-ai ignora pe autorii exemplelor negative. Ei sunt morţi şi îngropaţi, dar alţii îi citesc şi se încarcă de venin…cu aviditatea celui la fel de invidios şi frustrat ca “autorul”.
Când pot să vin să citesc ceva nou, sau mai puţin nou, semnat Gabriela Savitsky, simt că merită să navighez internautic.
Îmi iubesc blogul. E curat, decent, frumos şi estetic, atât la suprafaţă, cât şi în profunzime. Sunt multe persoane importante pentru mine, care spun că blogul meu e oaza lor de linişte şi frumos. Mi-a suficient. Iubesc şi Clipele de Cluj! 🙂
Te îmbrăţişez om frumos şi talentat!
Si eu am acelasi sentiment.
Dar, cateodata am nevoie de confirmari. Nu ca am talent – n-as mai fi avut! – ci ca am prieteni printre bloggeri; de cele mai multe ori nu-s aceia despre care eu credeam ca sunt. :))
„cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.”….”Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit? ….”
perfecta radiografie…
Am citit undeva ca un scriitor (bun) reuseste sa surprinda intreagul registru al simtirii si actiunii omenesti. Inseamna ca-s pe calea cea buna. 🙂
Pingback: File din Paveste… « lunapatrata
Pingback: La scăldat în largul cerului « Gabriela Elena
Pingback: Stie cineva unde este Monica Columbeanu? Irinel Columbeanu cere demisia directorul general de la Protectia Copilului
Buna,
Te rog sa-mi scuzi in primul rand off-topicul.
Ai un blog dragut si ma gandeam sa-ti propun o colaborare de tip link exchange cu: http://www.pegas-motorizat.com/ – Ne amuzăm neimpozabil!
Multumesc!
Mda…Blogul e tot ce ai spus tu, dar, pentru cei pricepuţi, e mai ales o formă de manipulare, de a duce omul acolo unde vor ei, fără ca acesta să-şi dea seama. Sau, dacă îşi dă seama, cedează totuşi curiozităţii. În acest sens, spune-mi, te rog, ce sens au avut linkurile spre Wikipedia din acest articol ?… Şi, referindu-mă la linkuri numai din punct de vedere tehnic, de ce nu se deschid într-o pagină nouă, pentru a putea reveni cu uşurinţă la articol ?
N-am pus niciun link (azi, adica la data postarii) ce stiu eu ce-am setat prin panoul de control? O sa incerc sa le scot (linkurile).
E domeniul meu „manipularea” sunt licentiata in asta :)))
Pingback: Barbatul « lunapatrata
Pingback: Interviu cu Dumnezeu, Octavian Paler « my heart to your heart
Pe mine m-a ajutat sa devin mai indrazneata si sa-mi realizez visul de a aduce frumosul.In acelasi timp, am incercat sa ma ajut si pe mine, trebuie sa recunosc.Sa-mi inving temerile, sa visez, sa fiu asa cum sunt, cum simt, am invatat sa spun si ‘nu’, am invatat sa-mi sustin parerile, sa ma revolt si chiar sa ma cert cand mi se face o nedreptate.In viata reala, bineinteles.
Imi pare rau ca nu sunt in stare si nici timp nu am sa fac mai multe, insa sunt bucuroasa ca imi petrec mai mult timp in viata reala.
Ma bucur ca prin intermediul blogului am cunoscut cativa oameni deosebiti!
Multa sanatate, Gabriela!Si inspiratie!
Şi pe mine m-a ajutat enorm blogul. În primul rând să-mi reamintesc cine şi ce sunt.
Apoi, îmi exesez „condeiul” şi cultiv iluzia (datorită bunăvoinţei voastre) că aş avea ceva de spus. Nu ştiu dacă am; încă n-am ajuns la certitudine.
Salut! Ce zici de un link exchange cu ARFE.RO? Are PageRank 3 si aproape 2000 unici/zi. Contacteaza-ma te rog pe contact[at]arfe.ro daca te intereseaza. Mai multe detalii aici: http://arfe.ro/parteneri/
Pingback: Poveste de vis (33) « Teo Negură
Pingback: Concluzii din spital | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Trei monştri pe care îi ador « Gabriela Elena
Pingback: Catre luna… « lunapatrata
Pingback: Nu mă pricep şi pace « Teo Negură
Pingback: Un adevar… « lunapatrata
Pingback: romanta mica « Rokssana's Blog
Pingback: ÎNTRE DOUĂ …NU TE PLOUĂ ! | Madi şi Onu Blog
Pingback: şi?, ce dacă, în fiecare zi… altă zi « leneşrĂu's Blog ?
Blogul tau eate o fereastra si inspre mine. Ma bucur sa pot sa ma opresc in dreptul ei si sa admir.
Nu-mi pasa daca nu esti perfecta. Sper sa nu fii perfecta! Pentru ca nu te-as putea iubi.
In viata reala as avea rabdare sa te ascult, oricat de ‘mula’ ti-e exprimarea )desi, sunt sigura ca exagerezi). Comorile sunt intotdeauna bine ascunse, privitorii sunt prosti văzători.
Sophie,
Cuvintele tale sunt foarte frumoase. M-am şi ruşinat. Nu, n-o fac pe modesta, nu sunt deloc modestă.
Aş vrea să pot înşirui tot ce-am văzut în această viaţă, aş vrea să fiu o diaporamă de imagini şi întâmplări, să le puteţi vedea şi voi prin ochii mei. La început am văzut scândurelele unui leagăn din lemn. Era fixat cu două tije în doi rulmenţi (asta era inovaţia tatălui meu) şi avea nişte ochiuri. Nu cred că mai există în lume un asemenea leagăn, cu ferestre. De pe perne, puteam să văd tot ce se întâmlă în jurul meu, nu vedeam doar tavanul. Apoi am văzut podelele. Podele din blăni (nişte scânduri groase) de lemn, cioplit şi lustruit de paşi. Le freca mama cu gaz şi erau ca nişte hărţi ale unui tărâm gata de explorat. Apoi am văzut păretarele – nişte ţoale de prins pe perete, lângă pat, şi ca să fie frumos, şi ca să izoleze. Păretarele erau ţesute în casă – cred că de mama când fusese copilă. Aveau nişte desene geometrice care semănau fie cu nişte guri de balaur, fie cu nişte aripi de pasăre. Am avut o pisică superbă – alb cu negru. Cele mai fidele însoţitoare ale copilăriei: pisica Piţa şi răţoiul Moachi.
Mă opresc aici, risc să te plictisesc. Mă exprim bine în scris; sunt o mutăloane în realitate, pentru că sunt timidă. Evident, din când în când, să-mi înving timiditatea, bravez. 🙂 Cam asta e. Cred că sunt o fiinţă fericită – deşi nu întotdeauna realizez asta. Dar mai e ceva … mai e ceva care roade ca un cari neadormit. Sentimentul că trecem? Sentimentul că ar trebui să facem altceva? Ce să facem altceva decât să ne trăim propria viaţă? Să schimbăm vieţile altora? Dar vrea cineva să-şi schimbe viaţa? Fiecare e mulţumit cu viaţa lui.
Există zile magice când sunt inspirată şi plină de har. Există zile curbate şi contorsionate, gârbovite sub presiunea răului când sunt înspăimântată … şi totuşi, încrezătoare.
Ai dreptate, nimeni din preajma mea nu ştie cine sunt. Adică … sunt aşa, o ciudăţenie pe care nici n-o pot înţelege dar nici n-au curaj să caute s-o înţeleagă. Puţin îmi pasă, acum. Mi-a păsat, mai demult. E suficient că înţeleg eu lumea în care trăiesc. Poate de aceea blogul e aproape singura mea cale de comunicare cu lumea exterioară. Mă simt ca un exilat. Într-un exil care nu pare să aibă sfârşit. Bine că nu sunt singură.
Pingback: Dor de mamă | Blogul lui Nea Costache
Pingback: Pe blog, ca-n viaţă? « (b)Arca lui goE
”Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?”
Comunicare ne este indispensabilă. Cred ca atunci cand poti aduce prin vorbele tale o samanta ”de mai bine”, merita sa o semeni pe bloguri pentru a lucra in folosul binelui. Mi-a placut ce am citit aici.
Doamne ajuta!
Cu pretuire,
Simina
Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale.