Etichete

, , , , , , ,

În vremea când eram „activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea „îndrepta” lumea.

Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le „bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?

Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează)  ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam „la baba”, la Jalcău,  părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la „trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe „sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi,  glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria,  întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.

Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după „gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să „pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.

Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?

Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de „prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.

Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot „clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a „văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.

Anunțuri