Etichete

, , , , , , , , ,

Imagine

Eram studentă la Ziaristică, la Timişoara. Cred că eram în vara lui 1994; împreună cu alţi vreo trei năuci, îi ţineam trena – sau el ne cususe cu verbe şi dantele de ea – poetului Şerban Foarţă. Şerban Foarţă – pentru cei care nu au auzit de el -, este unul dintre cei mai compleţi oameni de cultură pe care i-a dat România contemporană. Printre altele, este autorul primelor texte ale formaţiei Phoenix. Ţinea, la noi, la Universitatea Banatului, un curs de Istoria presei – un curs absolut de neînţeles pentru marea majoritate a studenţilor, presărat cu nenumărate repere culturale de care nu aveam cu toţii habar. Pe unii dintre noi ne-a sedus cu elocinţa lui  alambicată şi cu uriaşa lui cultură; alţii au rămas indiferenţi şi imuni.

Ne aflam, într-o după-amiază, în locuinţa poetului Traian Dorgoşan. Şerban îşi executa numerele de echilibristică şi magie cuturală, scoţând fluturi din batistă şi scarabei din zaţul cafelei. Traian Dorgoşan era stipendiat pe vremea aceea – nu ştiu ce s-o fi făcut între timp – de Uniunea Scriitorilor din Timişoara, prin bunăvoinţa profesorului  Cornel Ungureanu.  Cel care făcea diligenţele – cel care-i cumpăra şi-i aducea cele de trebuinţă – era un tânăr poet, yoghin şi cu totul căzut din lună (cel puţin aşa părea de parcă atunci ar fi deselenizat), Marian Oprea.

Nu pot spune că am frecventat lumea literară timişoreană. Pot spune, însă, că i-am cunoscut boema – nu până la a face din ea un viciu – boema strălucitoare sau uneori calpă, boema ferventă şi ameţitoare pe care atât de magistral o descrie Mateiu Caragiale. Nu sunt un scriitor de agora – sunt unul mai degrabă al penumbrei. Fără falsă modestie, nu cred că sunt un mare poet. Pur şi simplu nu sunt. Şi nu sunt, nu pentru că n-aş fi fost în stare. Aş fi fost,  vorba profesoarei mele de Literatură din liceul pedagogic – madam Lazăr, o dăscăliţă dură care mă călca în picioare după fiecare triumf şi după fiecare realizare – dacă m-aş fi luat „în serios şi aş fi rupt zăgazurile limbii române”. Aşa s-a exprimat o dată, uitându-se la mine într-un fel pe care nu-l pot descrie: speranţă, prudenţă şi indignare.

Nu m-am luat niciodată în serios. Poate în 2002 – 2003, când am scris Cartea de Dragoste. Atunci m-a luat poezia în serios şi m-a izbit de toate piscurile vieţii, m-a aruncat în genunea disperării, m-a azvârlit în al nouălea cer, m-a crucificat pe boltă şi m-a întins dintr-o zare în cealaltă. Nu se poate trăi cu o asemenea intensitate îndelung. Rişti să te distrugi prin autocombustie. Poate era mai bine aşa… Între inspiraţia poetului şi dorinţa lui de a trăi poezia ca pe un autodafeu şi instinctul de conservare, a învins instinctul de conservare. În fond, sunt în primul rând om. Mi-au trebuit multe lacrimi, un ocean de lacrimi, să sting focul ce ardea cu vâlvătaie. Pe jumătate fumegând, a trebuit să reînvăţ să umblu şi să respir, să am afecte şi să văd. Poate că ar fi trebuit să merg până la capăt. Poate că ar fi fost mai bine să ies ca Sylvia Plath. Aşa aş fi vrut. Dar Dumnezeu este, câteodată, iscusit. M-a legat cu un lanţ de aur, cu cătuşe de mătase, de viaţă. M-a priponit aici şi voi pleca doar când mă voi putea subţia ca un fum.

Aseară am găsit deasupra canatului uşii un pachet. Cu o carte, în dublu exemplar. O copertă foarte frumoasă, neverosimilă. O antologie a poeţilor din Banat, din anii ’90. Bijuterii din Piaţa Abundenţei. O carte redactată şi îngrijită de poetul Marian Oprea. Între nume ilustre ca Andrei Bodiu, Robert Şerban, Costel Stancu, Ana Ştefănescu, Rodica Draghincescu şi numele meu. Nu ştiu prin ce hazard. Nu cred că m-am gândit să mă bucur. M-am înspăimântat de-a dreptul. Cu adevărat sunt îngrozită. Nu există nimic mai implacabil şi mai înrobitor şi mai imperativ decât să fii fixat pe un perete, sus, într-o galerie cu personalităţi ilustre. Mă simt, oarecum, impostoare. Nu sunt un poet în adevăratul înţeles al cuvântului, nu umblu pe străzi în neştire răsfirând verbe şi imagini, fără să-mi pese ce se întâmplă în lumea înconjurătoare.  Nu am credinţa fermă că numai eu am ceva de spus şi doar eu am descoperit unghiul din care se vede lumina cea adevărată. Nu trăiesc cufundată-n lectură, nu visez metafore şi nu mă rotesc în interiorul obsesiei de a poetiza.  Precum măgarul lui  Buridan, între viaţă şi poezie, n-am ştiut niciodată să delimitez, să trag o linie de demarcaţie şi să mă decid doar pentru un mod de a trăi. Exclusiv prin poezie. Exclusiv prin viaţă.

La deschiderea antologiei, criticul Cornel Ungureanu mă prenumără printre poeţii care se anunţau, la debut, remarcabili şi care „au dispărut”, cu prezumţia că, poate, vor „reapare în forţă”. Această tuşă – poate puţin cam nedreaptă – m-a şocat. Nu m-am gândit niciodată să dispar. Şi nici măcar n-am făcut-o. Sigur, nu mai sunt în moţul Timişoarei, să-mi răsfir verbele acide în paginile vreunui jurnal;  nu frecventez cercurile literare pentru că nu sunt un om de Cenaclu – pur şi simplu nu sunt. Există în viaţa mea mult mai multă interioritate decât exhibiţionism. Şi, oricum, vârsta exhibiţionismelor a trecut. Poate nu se vede, dar am prins rădăcini într-un Banat care a fost cu mult mai generos cu sufletul meu şi cu mine decât a fost locul naşterii. Deşi nu duc o viaţă ilustră în lumina reflectoarelor, fiind doar un anonim arhivar într-o instituţie obscură (şi obscurantistă), am continuat să scriu în toţi aceşti ani şi, paradoxal, am continuat să am o viaţă chiar dacă ea nu e întrutotul dedicată Literelor. Nu am considerat niciodată că a fi „un mare poet” presupune şi a avea succes. Pur şi simplu nu m-a interesat niciodată succesul. Dar nici măcar „a fi un mare poet” nu mă interesează. Mă interesează adevărurile mici, invizibile, transparente, prin care circulă viaţa oamenilor în fiecare clipă. Mă interesează căderile şi înălţările, puterea omului de a ieşi din condiţia lui de om, câteodată şi, mai ales, puterea omului simplu, necunoscut, de a-şi împlini perfect rosturile sale. Există anonimi cu vieţi uluitoare în simplitatea lor. Există tot atâtea romane nescrise câte vieţi sunt pe pământul acesta; fiecare om e o poveste a altor poveşti. Sper doar să am timp destul şi sper ca destinul să fie bun cu mine ca să pot descrie tot ce m-aţi învăţat, voi, alţii, toţi, cei care aţi trecut pe lângă mine lăsându-mi în buzunar un bilet pe care scrie cu sângele vostru şi cu lacrimile voastre: „viaţă”. În rest, nu pot decât să mă bucur că tovarăşii mei de hălăduială prin Câmpiile Elizee ale tinereţii nu m-au uitat şi, iată, mi-au fixat craniul viu, mişcător, într-o nişă a osuarului.

###

Îmi salut prietenii virtuali: Luna pătrată, George Valah, Hai că se poate, Shayna, Gabi Rotaru, Teo Negură, Clipe de Cluj, Supravieţuitor, Nea Costache, Rokssana, Gabriela Elena, G1b2i3, Raza mea de soare, Mirela Pete, Ioan Usca, Ioan Sorin Usca.

Anunțuri