Realităţi

Foto: Alex Mazilu

Nu ştiu cum vi se pare vouă lumea noastră cea contemporană.  Cei mai mulţi dintre noi suntem robiţi de treburile noastre zilnice şi nu avem nici răgazul, nici motivaţia de a „vedea pădurea”.

N-o să intru în meandrele teoriei conspiraţiei de care, de altfel, nici nu sunt întru totul convinsă. Nicio conspiraţie nu poate fi pusă în operă dacă nu există suficienţi „subiecţi” care să i se conformeze, mai direct spus, dacă nu există indivizi neinstruiţi, spăimoşi, neînchegaţi, labili, care să meargă încotro bate vântul manipulării.

Odată cu Revoluţia Franceză ce a aprins apoi întreaga Europă, cu abolirea monarhiilor şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti, s-a deschis o altă poartă pentru societatea umană. Societate care-şi caută, încă de la organizarea în ginte, un principiu de funcţionare care să corespundă tuturor nevoilor indivizilor ce o compun sau măcar celor mai multe. Tentaţia stratificării în clase sociale, securitatea pe care o conferă grupul, apartenenţa la el, şi mai ales dorinţa de a dobândi, de a acumula, toate aceste tendinţe au dus la aglutinări ciclice urmate de dispersări violente. Precum galaxiile, sorii, stelele, clusterele din univers,  societatea în evoluţia ei se supune aceleiaşi legităţi: naştere, dezvoltare, maturitate, descreştere, moarte (trecere în altă dimensiune). Fiecare firicel de energie existent, ivit, caută să fie, să se manifeste, să crească, să acumuleze, să se înmulţească, să primeze.

Explozia tehnologiei, conectarea la oceanul informaţional, uşurinţa de a obţine bunuri pentru care acum o mie de ani se cheltuia energia unei întregi vieţi, a înlesnit enorm viaţa oamenilor şi, în acelaşi timp, i-a subjugat, a creeat interdependenţă. Dacă s-ar produce un cataclism, v-aţi gândit câţi dintre noi ar reuşi să supravieţuiască fără curent electric, fără apă curentă, fără sisteme de comunicaţii? Câţi dintre noi ştiu să găsească o ceapă, un fruct, o ciupercă, seminţe? Câţi ştiu să identifice Nordul orientându-se după Soare sau după muşchii de pe copaci, câţi ştiu să aprindă un foc fără chibrituri sau brichetă şi câţi ştiu să meşterească un laţ sau o capcană? V-aţi gândit vreodată ce v-aţi face fără telefonul mobil, fără frigider, fără maşină de spălat, fără detergent şi fără aragaz? Nu, nu mă gândesc la Apocalipsă; nu mă interesează prea mult moartea, ea este acolo undeva şi suntem cu toţii absorbiţi de ea ca de o poartă temporală magnetică, suntem absorbiţi cu o forţă mai mare decât gravitaţia; mă gândesc doar la însemnele primatului social din zilele noastre, la criteriile după care ne alegem modelele, la filozofia lui „acum” şi „oricum”. Ne-am pierdut multe din instinctele care au făcut din om cel mai teribil supravieţuitor şi cuceritor al Terrei. Ne-am pierdut – sau am distrus – magia vieţii. Încet – încet, ne-am transformat doar în nişte noduri absorbante şi consumatoare prin care se circulă şi recirculă mult mai mult decât avem nevoie. Suntem dependenţi de sistemul de valori materiale în mult mai mare măsură decât am fi în stare să vedem. Spiritualitatea, fiorul existenţial, frământările sufletului au migrat sau au fost împinse treptat către periferia vieţilor noastre. Nu mai contează cine suntem în esenţă, nu contează înţelepciunea, nu contează bunăvoia iar dragostea a devenit doar un titlu fără niciun conţinut.  Trăim într-o lume unde nu mai există regrete, unde nu mai avem timp de reflexivitate, unde nu planificăm. Înecaţi complet în „acum”, ne-am radiat istoria personală şi nu visăm niciun viitor. Nici nu mai visăm. Visele au fost alungate, considerate ca fiind inutile şi redundante. Ba chiar supărătoare.

De ce să visăm într-o lume populată cu necesităţi şi obsedată de satisfacerea lor?

Sigur, e opinia mea de poet visător care a văzut tot ce pot face oamenii dar care n-a reuşit să înţeleagă de ce materia întunecată din noi a câştigat teren în detrimentul Luminii.

###

Cu încredinţarea că gândurile mele nu se vor pierde în neant, le dăruiesc prietenilor mei (care nu mă lasă şi mă urmăresc cu credinţă 🙂 – cu aceiaşi credinţă cu care şi eu îi urmăresc: Shayna, Teo Negură, Mirela Pete, Nea Costache, Gabriela Elena, Schtiel, Rokssana, Ioan Usca, Ana Vero, Clipe de Cluj, Ilarie, Zalmoxys, Link-Ping, Cristian Dima, Adrian Voicu, Năbădăiosul, G1b2i3, Supravieţuitor, Răzvan Rinder, Raza mea de soare.

Raionul Băseşti – Udroaia

Etichete

European Union, Provinces, Romania

La birtul sătesc improvizat în fosta Cooperativă, e larmă mare. Demult nu s-a mai adunat atâta omenet, de când făcuse primarul liste cu cei care trebuiau să beneficieze de ajutor de încălzire şi de făina, mălaiul, zahărul şi uleiul de la Uniunea Europeană. Evident, listele se alcătuiau după un singur criteriu, obiectiv desigur,  şi acela era cum zicea primarul. De data aceasta nu mai era vorba nici de ajutoare de încălzire – într-o comună unde cade pădurea pe ei -, nici de cadourile Uniunii Europene pe care primarul le împărţea de parcă ar fi fost ale lui, cu de la el putere şi bunăvoinţă. De data asta era ceva cu mult mai abscons şi cu mult mai grav, astfel că bătătura lui Cocârţ se umpluse de muşterii, cei mai mulţi picaţi ca musca-n lapte, fără să ştie despre ce e vorba, cine-i chemase şi de ce îi chemase.

– Uite ce e! … – îşi drese primarul glasul, în timp ce încerca să-şi îndese poalele cămăşii de nylon, albă cu dungi maronii, trăgându-le peste pântecul uriaş şi împingându-le sub elasticul obosit al pantalonilor de trening. Renunţă să-şi aranjeze ţinuta în timp ce-o înjura în gând pe coana primăreasă, că altă cămaşă nu găsise să-i dea, îşi ridică pălăria cu stânga şi cu dreapta îşi netezi sub ea cele câteva fire răzleţe – vestigii ale unei coame sârmoase ce-i împodobea, odată, ţeasta. Îşi privi cu interes şi surprindere vârfurile ascuţite ale pantofilor de parcă atunci i-ar fi descoperit, determinând întreaga adunare să-şi plece privirile şi să-i admire „ciocaţii”, o minunăţie de pantofi ultimul răcnet.

Îşi mai drese o dată glasul şi începu pe ton baritonal:

– Deci, aşa… Mă … oameni buni! Preşedintele nostru …

– Poate-al dumitale, mă, dom’ primare, poate-al dumitale! Al nostru, nu!

Iritat că a fost întrerupt încă de la început, i se tăiase discursul iar gândurile şi vorbele care se aşezaseră ele pe-o cărăruie cât de cât dreaptă se zborşiseră şi se împrăştiaseră în patru vânturi topindu-se precum steluţele din artificii, primarul se uită urât în jur. Îl descoperi pe Cocârţ rânjind indecent cu mâinile împreunate deasupra şorţului slinos.

– Tu ce beleşti ochii şi păsuii la mine, bă Cocârţ?! Ia-n du-t’ de-adu udătură la oameni! Hai să şedem colo, la mese, că stăm ca popândăii în mijlocul poienii! Să stăm să discutăm. Şi tu, bă, Crocane, ce tot bombăni acolo? Tu nu eşti din ţara asta? Dacă ăsta e preşedintele ţării tale e şi preşedintele tău! Al nostru, a lu’ toţi!…

Într-un fel, îl enervase Croncanu că-i întrerupsese speach-ul dar, în acelaşi timp, îi era recunoscător în sinea lui. În primul rând, puţin îi păsa lui de preşedinte, nu-l văzuse niciodată decât în poze. Iar dinspre preşedinte venea doar ordine şi cereri – prin intermediul interpuşilor, desigur – o dată nu venise de la preşedinte ceva concret şi de ajutor. El trebuise să plătească „darurile” pentru alegeri, el trebuise să alerge, să ameninţe şi să şantajeze, să cheltuie benzina şi motorina  (a primăriei, deci tot a lui) ca să aducă babele şi moşii la vot. El trebuia să trimită lunar ploconul la centru – şi nu era unul modest. Pentru preşedinte trebuia să suduie, să fure, să ameninţe, să-şi rupă de la gură (aşa zicând), iar preşedintele nu-i arătase decât o indiferenţă rece de parcă nici n-ar fi existat şi nu-i dăduse decât ordine şi dispoziţii, niciodată nici un ajutor. La urma- urmei, cine mă-sa era şi preşedintele ăsta? – se trezi primarul din reverie. ” Ia mai dă-l în mă-sa! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre!”

Se aşezară la mesele lungi de berărie, pe băncile de lemn, unii mai îndrăzneţi, alţii mai sfielnici, lăsându-i locul din capul mesei primarului.

– Şi io pe ce şăd? O să stau colea, în picioare, ca calu’?

Cocârţ se execută şi-i aduse imediat un scaun de plastic care-şi curbă ameninţător picioarele sub greutatea trupului care sărea binişor de un quintal jumate.  Se prefăcură că ciocnesc paharele de plastic de unică folosinţă (nu erau de unică folosinţă, doar se numeau aşa; Cocârţ le clătărea şi le folosea până se crăpau) cu o spaimă nedefinită. Nu se întâmpla nimic bun când „domnii ăi mari” luau tot felul de hotărâri pe care le puneau tot în cârca lor. Acu un an  îi adunase primarul, tot aşa, pe nepusă masă, să le spună că preşedintele lor a hotărât să le taie din penzii că e criză. Le tăiase şi salariile copiilor. Copiii tot la ei veneau după bani şi după bucate, acum mai puţini bani şi mai puţine bucate. Ei ce să facă? Ridicaseră din umeri. Dacă aşa vor „domnii ăi mari…” Ce să faci? N-ai ce să faci! În primăvară îi adunase să le spună – cât înţelesese şi el – că, dacă nu-şi lucrează pământurile, preşedintele le dă amendă,  şi dacă nu plătesc amenda, le confiscă pământul. Atunci n-au mai ridicat din umeri. Ai lui Cosaşu şi ai lui Mardeală au ridicat glasurile atunci şi i-au înfierbântat şi pe ceilalţi. „Adică, cum adică?” – au zis cu ochii rotunjiţi şi cu sprâncenele ridicate. „Cum să ne ia mă, el, pământul nostru? Păi Iliescu ni l-a dat şi ăsta, Băşescu,  ni-l ia? Ce? … Noi nu avem coase şi topoare şi furci? Ieşim ca la ‘907  şi-i luăm pe domni pe sus! Ei să-şi vadă de treburile lor, să ne lase pe noi în pace cu nevoile noastre!” Atunci a făcut primarul raport la centru şi a zis, cu câtă diplomaţie se pricepea el că, dacă se ia o asemenea măsură, or să fie „tulburări”. Aşa că „domnii ăi mari” au lăsat-o mai moale cu amenzile şi confiscatul. Dar acuma? Ce-o mai fi şi asta, cu regionalizarea, că nu putea bietul primar nici să pronunţe. Exersase acasă, de dimineaţă, când se bărbierise şi transpirase tot rupându-şi limba cu re-gio-na-l’za-rea mâne-si.

– O să ne facă … o să fie nişte regiuni mai mari, nu cum e acuma, cu judeţe. O să le zică regiuni, – începu el, fără nicio introducere.

– Păi dacă le zice, o să le zică aşa, regiuni, trebe să-l aducă pe rege! – izbucni a’ lu’ Izmană, regalist convins, nici el nu ştia de ce. Aşa îi părea lui, că-i mai frumos un rege cu fireturi, îmbrăcat pompos, înconjurat de doamnele şi de copiii lui. Şi care să stea şi pe tron. Şi să aibă şi toiag din ăla aurit şi coroană.

– Vezi că eşti prost, bă Izmană?! Cum să fie rege, dacă face regiuni? … E tot preşedinte. Doar că o să fie ca nişte judeţe mai mari. Ia de colo două judeţe, le pune la un loc şi face regiune. Şi dacă e regiune, ne vine banii de la Ioropa, că ei aşa zice că vrea, să fie regiuni ca să ne dea bani.

– Ne dă pe dracu, bă primare! Nu zise că ne dă suvenţii pă produs şi nu ne dădură nimica? Ne dădu nişte seminţe stricate, cre’că era fierte, că nu ieşi nimic. Am pusără tot porumb de-al nostru, din coşar. Am semănat de două ori şi ne-a plătit cineva motorina? Să lucrăm pământul, să lucrăm pământul! Păi de ce făcu, bă, Băşescu al dumitale, cin’zeci de mii – cinci lei d’ăştia noi – kilu de motorină? Cu ce paştele mă-sii să lucrezi, mă, pământul? Pui apă în rezervor? Să facă dracu motoare cu apă! De ce scumpi, bă, motorina, ăsta, preşedintele nostru?

– Nu el a scumpit-o, bă Păsulă. a scumpit-o ăştia,…. ăăă… movulii.

– Moguli, mă, nu movuli, îi dădu cu cotul, rânjind, Cocârţ, care era mai şcolit.

– Ăia, mă, dă-i îi mă-sa, ei a scumpitără motorina!

– Bă primare, să ne te superi, da’ eşti prost – interveni, negru, cătrănit şi încruntat, Mototoală, învârtind pălăria în mâini.

– Da’ de ce sunt prost, mă? De ce mă faci tu, mă, pe mine prost? Vezi că poate o-ncurci!

– Păi eşti prost, că să-ţi spun eu de ce. Şi nu te-am făcut io, aşa te-a făcut mumă-ta. E criză la americani şi atunci, ăia, ca să scape de ea, au dat-o la toţi. A făcut criză peste tot, să sufere tot mapamontu. Să nu fie numai la ei criză. Şi din cauza lor că la ei sunt câţiva bogătani – cam cum ai fi dumneata – şi restul e săraci lipiţi – cam cum suntem noi -, ca să nu le ia la ăia bogătani, ia tot de la săraci! Cum e şi la noi! Ce? Ai văzut vreun bogătan, de-ăştia de-i aleserăm noi, să fie mai sărac de când cu criza? Ei e mai bogaţi şi ia tot de la noi, de la ăştia mulţi! Ei nu şi-a tăiat din salarii şi din drepturi! A tăiat tot de la ăştia mici şi ce-a tăiat, a pus la ei! Noi, de când ne ştim, tot sărăcie şi sărăcie! Şi tot de la noi vine să ia! Şi ei, bogătanii, e tot bogaţi! Asta e, mă, primare! Înţelegi? Acu’ vrea să facă regiuni! Nu destul că ne ia dările la judeţ, că trebe să ne ia dările la judeţ?! O să ne mai ia încă pe-atâta pentru regiune! Asta e, mă, filozofia!

– Ia uite ce deştept e Mototoală! Ia-n auziţi, mă, oameni buni ce zice el aicea! – încercă să fie ironic primarul, în acelaşi timp realiza că Mototoală s-ar putea să aibă dreptate.

– Păi, da, bă, sunt deştept, să ştii că sunt deştept! Dacă sunt sărac, nu înseamnă că sunt şi prost! O să mai facă o stăpânire şi la regiune, cum o să-i zică. Avem o stăpânire la judeţ şi o să mai avem o alta la regiune. Şi pe stăpânirile astea cine le ţine, bă? Cine le dă impozite? De unde bani? Nu de la noi, de la prostime? Ce? Ai văzut vreodată să ia de la bogaţi? Numa comuniştii a luat de la bogaţi, la început! Da asta-i altă discuţie! Că ăştia nu-s comunişti, ăştia-s lăcuste! Ce avem noi de-aici, că ne face regiune? Cum o să-i zică la regiunea noastră? Voi nu vedeţi că împart ţara ca pe vremea cnezatelor? Acuş o să ne conducă ungurii – noroc că n-avem prea mulţi în sat! Da’ nu-i nimic, vin ei! Am scăpat de dracu şi-am dat de ta-su!

Primarul căzu pe gânduri şi se înnegură. Nu putea să-l contrazică pe Mototoală şi simţea că oamenii înclinau să-i dea dreptate acestuia. Şi nu-şi mai amintea niciun argument din cele pe care le auzise la instruirea pe tema regiunilor. Nici unul. O spaimă mare creştea în el. Nu destul că trebuia să dea în fiecare lună la judeţ, va trebui să dea tot pe-atâta la regiune. Şi cine ştie ce căpcăun va fi şef pe-acolo.

– Bă. Să vă zic ceva. Io’ nu mai candidez. Mi-ajunge. Aşa să ştiţi. Termin mandatul ăsta şi să se-aleagă cine-o vrea.

Cu aceste vorbe, primarul se ridică şi o porni clătinat către casă.

Miercurea. Fără cuvinte

Foto: Samantha Cleminson

Se oglindesc: Teo, Gabriela Elena, Rokssana, Mirela Pete, Luna pătrată, Octavia Sandu, Schtiel, Clipe de Cluj, Raza mea de soare, Răzvan Rinder, VeroVers, Nea Costache, Cella, Stropi de suflet, Ioan Usca, Cati Lupaşcu, Neliniştitu, G1b2i3, Supravieţuitor, Daurel, Atitudini, Ilarie, Zalmoxys, Portocala mov.

Borne

Etichete

House of Este, Romania, Teregova, Timişoara, United States

Într-o viaţă de om, treci prin multe răspântii. De cele mai multe ori, când nu ştii încotro s-o apuci, primeşti un semn. Invoci un semn. Dacă nu se întâmplă nimic notabil, te laşi călăuzit de intuiţie. Am întâlnit mulţi oameni în călătoria mea. Unora, nici nu le mai ştiu chipul. Altora – celor mai mulţi -, nu le mai ştiu numele. Câţiva au rămas, însă, ca nişte stele fixe pe cerul meu. Nu au avut cu toţii un rol determinant, unii doar au spus nişte vorbe, însă alţii mi-au schimbat cursul destinului. Învăţătoarea mea, profesoara de română dintr-a cincea, profesoara de franceză din gimnaziu, profesorul de română din liceu. Profesorul Mihail Iordache, căruia îi port o vie şi nepieritoare recunoştinţă. În cariera mea de ziarist – hai să-i zic aşa! – am câştigat o pricepere uimitoare (pe care am pierdut-o cu desăvârşire) la calitatea oamenilor. Dintr-o privire şi din câteva fraze schimbate, puteam să schiţez grafia caracterului interlocutorului. Pot spune că m-a mânat, atunci, un soi de obsesie pozitivistă – şi, desigur, anacronică – de a găsi Binele şi de a-l oglindi în ziar. Am întâlnit, astfel, cu pasiunea mea pentru cei care fac, construiesc, inventează şi se străduiesc, mulţi oameni deosebiţi. Nu le înşir acum numele, mi-ar lua mult spaţiu. De la manageri la cercetători, de la agricultori la patiseri, de la colecţionari la inventatori – fiecare era, în domeniul lui, un om cu propria viziune. Ştiam să-i cântăresc în minte, ştiam să-i răsfir, ştiam să descopăr flacăra interioară care-i anima. Aşa cum am verifica o monedă de aur; ştii cum sună plin şi ştii cum sună calp. Între oamenii deosebiţi care-mi populau lumea mea de ziarist, unul mi-a părut quitesenţa condiţiei de om căutător de adevăruri, de neliniştit. Se numeşte Sorin Comoroşan. L-am întâlnit la lansarea propriei cărţi – Treisprezece (plus cinci) metamorfe, la Universitatea Tibiscus din Timişoara. Nu ştiu dacă aţi cunoscut înţelepţi. Poate i-aţi întâlnit. Nu ştiu cum să vă ghidez să-i recunoaşteţi. Înţeleptul vede, printr-o privire, şi generalul şi particularul în fiinţa umană ce-i stă în faţă. Nu-i dă răspunsuri clare şi atotvăzătoare ci îl ajută să-şi pună altfel întrebările pentru a găsi răspunsurile. Aş spune că un înţelept este un şaman care-ţi reordonează, cu ajutorul unor cuvinte simple, meridianele energetice. Sorin Comoroşan (născut la Teregova, aici, în Caraş-Severin) este unul din înţelepţii lumii contemporane.

Redau mai jos una dintre metamorfele lui Sorin Comoroşan.

Oameni şi Îngeri

„Tout homme reve d’etre Dieu”

Din fragedă copilărie el a visat să devină înger şi nu rege sau milionar, aşa cum visează de obicei oamenii obişnuiţi. Mult mai modestă, dorinţa lui fierbinte viza îngeria, meseria de slujitor al Domnului.

Bunul Dumnezeu a privit cu oarecare surprindere această năzuinţă, puţin comună printre pământeni, care, muritorii fiind, tânjesc după lucruri lumeşti, lucruri ce se duc odată cu ei şi nu bunuri cereşti, bunuri care ţin la vreme. Veşnicia nu face parte din zestrea acestei lumi. Oamenii au aflat că până şi stelele mor, aşa că nu îşi mai bat capul cu dăinuirea. Dar dacă lucrul nu ţine, el nu are trecut, căci moartea ucide ce a fost. În lipsa trecutului, nici viitorul nu are sens, aşa că oamenilor le-a rămas doar cotidianul şi în el se agită fără noimă, alergând de la trecutul care nu este spre viitorul care nu mai vine.

Privită astfel, dorinţa la care ne-am referit nu mi se mai pare modestă.

Oricum, Bunul Dumnezeu a fost impresionat de fervoarea rugii şi i-a dat curs, deschizând calea spre slujirea Lui.

Pentru început, Dumnezeu i-a luat fratele. Avea un frate zurbagiu, care îşi bea minţile prin baruri şi bordeluri. Într-o noapte, El i-a turnat în pahar licoare după licoare, iar mai apoi, în zori de zi, când cupeul sport ultimul model a pornit ca un bolid spre casă, l-a răsturnat într-un şanţ.

Apoi Dumnezeu i-a luat sora. Avea o soră cam zăludă, care îşi risipea trupul prin localurile pierzaniei, învăluită în fumul marijuanei. Într-un miez de noapte, El i-a mărit doza de crack şi a îngheţat-o într-o postură dubioasă, holbată la lumea ei de fantasme. Iar mai apoi, într-o zi însorită de vară, pe când avionul familiei îi transporta părinţii spre luxoasa reşedinţă de pe insula lor cu plajă de aur, motoarele s-au oprit brusc pe cer şi eleganta navă s-a prăbuşit în mare.

Aşa a devenit cel care visa să ajungă înger unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii.

Să fie oare bogăţia o cale spre El? Nu spunem noi că „banul este ochiul diavolului”?  Să fi dorit oare Bunul Dumnezeu a-l încerca pe omul nostru, să vadă de nu cumva o ia spre calea pierzaniei? Nu cred. Omul nostru dorea sincer să-L slujească, dorea cu ardoare să devină înger, iar El ar fi trebuit să ştie acest lucru.

Se poate obţine îngeria cu bani? Eu cred că da. Banul poate cumpăra orice şi nu văd cum o meserie ca aceea de înger, o meserie simplă şi, în opinia mea, destul de plicticoasă, ar sta în afara puterii lui.

Banul …

Ce nu se poate cumpăra azi cu bani în această lume? …

Doar gândurile au rămas necumpărabile, căci banul achiziţionează numai faptele şi intenţiile ce le-au generat. Banul este indiferent la gânduri, de altfel o marfă greu vandabilă. Cine mai gândeşte în societatea de consum?

Şi omul nostru, luându-şi averea în spate a pornit cu ea în lumea largă să cucerească îngeria.

De-a lungul cărării sale binele s-a revărsat din plin, în valuri de compasiune şi generozitate. A clădit nenumărate aziluri în care bătrânii, orfanii şi abandonaţii sorţii şi-au găsit adăpost şi hrană. A clădit nenumărate spitale în care nevoiaşii şi-au putut căuta de sănătate, fără bani şi fără asigurări sociale. Pe cărarea sa, n-a fost durere pe care să nu fi încercat a o alina sau nevoie pe care să nu fi încercat a o satisface. Am putea, cred, fără exagerare, să-i numim drumul cărarea Binelui.

Binele …

Într-o zi, banii s-au terminat, căci banii pier ca şi lumea pe care ei au născut-o. Este interesant de remarcat că oamenii nu ştiu acest lucru, sau îl află prea târziu. Ei aleargă după bogăţie fie că au de toate, fie că nu au de nici unele. Omul nostru alerga însă după altceva, aşa că la terminarea banilor s-a întins senin în patul său şi a hotărât să moară, convins în străfundul sufletului că a îndeplinit sârguincios ucenicia de înger.

La poarta Raiului, Sfântul Petru îl primeşte cu multă consideraţie şi îl pofteşte plin de atenţie în anticameră. Apoi se duce să-l anunţe pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus el, a venit omul care a făcut atâta bine pe pământ, încât nici unul dintre sfinţii noştri nu-i pot sta în preajmă. Să-l primim cu cinstirea ce se cuvine meritelor sale”.

Bunul Dumnezeu a părut plăcut impresionat de această veste.

„Ce a făcut el pe pământ, Sfinte Petre?”

„Mult bine, Doamne, foarte, foarte mult bine. A ajutat pe toţi săracii şi toţi oropsiţii care i-au ieşit  în cale.”

„Câte biserici a zidit, Sfinte Petre?”

„El nu a clădit biserici, Doamne, ci multe, foarte multe aziluri şi spitale pentru bătrânii şi copiii oropsiţi de soartă.”

„Dar bisericile Mele, le-a ajutat cu bani?”

Sfântul Petru părea din ce în ce mai încurcat. Nu-l înţelegea pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus timid, el şi-a fărâmiţat averea împărţind banii săracilor, nu preoţilor.”

Şi Bunul Dumnezeu părea descumpănit şi îngândurat. Biserica este drumul spre Mine. În ea vii să Mă cauţi. Zadarnic clădeşti binele lumesc, dacă el nu trece prin rugă şi penitenţă.

Într-un târziu i-a spus Sfântului Petru:

„Sfinte Petre, îngerii sunt slujitorii Mei, or el nu pe Mine m-a slujit, ci pe semenii lui. Să se reîntoarcă printre ei şi de la ei va primi răsplata cuvenită. „

Pe când acest dialog avea loc în Cer, pe pământ, Marele Pontif al Bisericii sanctifica omul care visase să devină înger. O impresionantă slujbă, oficiată de toţi înalţi demnitari ai Domnului, avea loc în imensa piaţă a oraşului spre care converg drumurile lumii. Marele Pontif, într-o atmosferă de rugă şi tămâie, enumera şirul nesfârşit al faptelor de bine şi îl declara solemn, pe omul nostru, Sfânt al Bisericii.

Întors pe pământ, el şi-a văzut cu mirare chipul, încununat de o aureolă strălucitoare pictat pe toate bisericile. Dar de el nimeni nu-şi aducea aminte şi nimeni nu-l mai recunoştea.

La urma urmei, acest lucru nu ar trebui să ne suprindă. Sfinţii nu umblă pe străzi, ei stau atârnaţi în icoane. Cu tristeţe, omul care visase să ajungă înger constată că pe pământ nu mai are spaţiu (nicăieri nu este recunoscut) şi nici timp (nu mai are nimic de făcut).

Atunci, deznădăjduit, a plecat spre Iad.

La poarta Iadului, diavolul de serviciu îl priveşte cu suspiciune.

„De unde vii?”

„Din Rai”, răspunde el, oarecum încurcat de acest lucru.

„Nu te-au primit acolo?”

„Nu”, răspunde cu tristeţe.

Diavolul de serviciu anunţă pe Marele Diavol că la poarta Iadului se află un alungat din Rai. Mai-marele diavolilor se arată intrigat de această situaţie bizară, căci cei care greşesc au, în general, conştiinţa păcatului lor şi se duc direct spre Iad, fără a-şi mai încerca şansele pe la Bunul Dumnezeu. Şi îl priveşte cu interes.

„Câte bordeluri ai construit?”, îl întreabă el.

„Eu nu am construit bordeluri ci azile şi spitale.”

„Câţi oameni ai omorât?”

„Eu nu am omorât oameni, eu i-am ajutat”.

„Măcar ai înşelat?”

Dialogul se opreşte aici. Atât omul nostru cât şi Marele Diavol îşi dau seama că nu au nimic în comun.

Aşa a aflat cel care visase să devină înger că binele omului nu este întotdeauna şi binele Cerului, după cum răul omului nu este neapărat şi răul Iadului. Binele se poate uita, iar răul se poate răscumpăra, căci uitarea şi răscumpărarea fac parte din lumea muritorilor. În Cer domneşte credinţa şi slujirea.

Marele Diavol îşi reocupă fotoliul din iad.

Dar omul nostru? Unde să te duci, când nici Cerul, nici Infernul nu te primesc? Iar pământul nu mai este nici vatra nici vremea ta? …

Undeva, pierdut printre stele, se află un spaţiu privilegiat. Un spaţiu pentru cei alungaţi de peste tot, alungaţi pentru vina de a nu fi ştiut să ajungă nici în rai şi nici în iad. Pentru vina de a nu fi ştiut că omul este în acelaşi timp şi cer şi infern şi că la fundamentul lumii noastre stă impuritatea.

Aici, într-o zi, omul nostru l-a întâlnit pe Hemingway, alungat din rai pentru păcatul de a fi ucis animale şi înşelat femei, iar din iad, după spusele lui Kundera, pentru păcatul de a fi scris cărţi.

S-au aşezat amândoi pe marginea zării şi au meditat la dificultatea profesiei de om.

###

I-am întâlnit pe-o stea, odinioară: R, M.P., T.N., O.S., M., V.V., A, Sh., Sch., X, G.L., G.E., S., I., G.M.H., C.L., H.c.s.P., A.V., C.S., M.C., F.G.L., Z., Z.D..