Etichete

, , , ,

Într-o viaţă de om, treci prin multe răspântii. De cele mai multe ori, când nu ştii încotro s-o apuci, primeşti un semn. Invoci un semn. Dacă nu se întâmplă nimic notabil, te laşi călăuzit de intuiţie. Am întâlnit mulţi oameni în călătoria mea. Unora, nici nu le mai ştiu chipul. Altora – celor mai mulţi -, nu le mai ştiu numele. Câţiva au rămas, însă, ca nişte stele fixe pe cerul meu. Nu au avut cu toţii un rol determinant, unii doar au spus nişte vorbe, însă alţii mi-au schimbat cursul destinului. Învăţătoarea mea, profesoara de română dintr-a cincea, profesoara de franceză din gimnaziu, profesorul de română din liceu. Profesorul Mihail Iordache, căruia îi port o vie şi nepieritoare recunoştinţă. În cariera mea de ziarist – hai să-i zic aşa! – am câştigat o pricepere uimitoare (pe care am pierdut-o cu desăvârşire) la calitatea oamenilor. Dintr-o privire şi din câteva fraze schimbate, puteam să schiţez grafia caracterului interlocutorului. Pot spune că m-a mânat, atunci, un soi de obsesie pozitivistă – şi, desigur, anacronică – de a găsi Binele şi de a-l oglindi în ziar. Am întâlnit, astfel, cu pasiunea mea pentru cei care fac, construiesc, inventează şi se străduiesc, mulţi oameni deosebiţi. Nu le înşir acum numele, mi-ar lua mult spaţiu. De la manageri la cercetători, de la agricultori la patiseri, de la colecţionari la inventatori – fiecare era, în domeniul lui, un om cu propria viziune. Ştiam să-i cântăresc în minte, ştiam să-i răsfir, ştiam să descopăr flacăra interioară care-i anima. Aşa cum am verifica o monedă de aur; ştii cum sună plin şi ştii cum sună calp. Între oamenii deosebiţi care-mi populau lumea mea de ziarist, unul mi-a părut quitesenţa condiţiei de om căutător de adevăruri, de neliniştit. Se numeşte Sorin Comoroşan. L-am întâlnit la lansarea propriei cărţi – Treisprezece (plus cinci) metamorfe, la Universitatea Tibiscus din Timişoara. Nu ştiu dacă aţi cunoscut înţelepţi. Poate i-aţi întâlnit. Nu ştiu cum să vă ghidez să-i recunoaşteţi. Înţeleptul vede, printr-o privire, şi generalul şi particularul în fiinţa umană ce-i stă în faţă. Nu-i dă răspunsuri clare şi atotvăzătoare ci îl ajută să-şi pună altfel întrebările pentru a găsi răspunsurile. Aş spune că un înţelept este un şaman care-ţi reordonează, cu ajutorul unor cuvinte simple, meridianele energetice. Sorin Comoroşan (născut la Teregova, aici, în Caraş-Severin) este unul din înţelepţii lumii contemporane.

Redau mai jos una dintre metamorfele lui Sorin Comoroşan.

Oameni şi Îngeri

„Tout homme reve d’etre Dieu”

Din fragedă copilărie el a visat să devină înger şi nu rege sau milionar, aşa cum visează de obicei oamenii obişnuiţi. Mult mai modestă, dorinţa lui fierbinte viza îngeria, meseria de slujitor al Domnului.

Bunul Dumnezeu a privit cu oarecare surprindere această năzuinţă, puţin comună printre pământeni, care, muritorii fiind, tânjesc după lucruri lumeşti, lucruri ce se duc odată cu ei şi nu bunuri cereşti, bunuri care ţin la vreme. Veşnicia nu face parte din zestrea acestei lumi. Oamenii au aflat că până şi stelele mor, aşa că nu îşi mai bat capul cu dăinuirea. Dar dacă lucrul nu ţine, el nu are trecut, căci moartea ucide ce a fost. În lipsa trecutului, nici viitorul nu are sens, aşa că oamenilor le-a rămas doar cotidianul şi în el se agită fără noimă, alergând de la trecutul care nu este spre viitorul care nu mai vine.

Privită astfel, dorinţa la care ne-am referit nu mi se mai pare modestă.

Oricum, Bunul Dumnezeu a fost impresionat de fervoarea rugii şi i-a dat curs, deschizând calea spre slujirea Lui.

Pentru început, Dumnezeu i-a luat fratele. Avea un frate zurbagiu, care îşi bea minţile prin baruri şi bordeluri. Într-o noapte, El i-a turnat în pahar licoare după licoare, iar mai apoi, în zori de zi, când cupeul sport ultimul model a pornit ca un bolid spre casă, l-a răsturnat într-un şanţ.

Apoi Dumnezeu i-a luat sora. Avea o soră cam zăludă, care îşi risipea trupul prin localurile pierzaniei, învăluită în fumul marijuanei. Într-un miez de noapte, El i-a mărit doza de crack şi a îngheţat-o într-o postură dubioasă, holbată la lumea ei de fantasme. Iar mai apoi, într-o zi însorită de vară, pe când avionul familiei îi transporta părinţii spre luxoasa reşedinţă de pe insula lor cu plajă de aur, motoarele s-au oprit brusc pe cer şi eleganta navă s-a prăbuşit în mare.

Aşa a devenit cel care visa să ajungă înger unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii.

Să fie oare bogăţia o cale spre El? Nu spunem noi că „banul este ochiul diavolului”?  Să fi dorit oare Bunul Dumnezeu a-l încerca pe omul nostru, să vadă de nu cumva o ia spre calea pierzaniei? Nu cred. Omul nostru dorea sincer să-L slujească, dorea cu ardoare să devină înger, iar El ar fi trebuit să ştie acest lucru.

Se poate obţine îngeria cu bani? Eu cred că da. Banul poate cumpăra orice şi nu văd cum o meserie ca aceea de înger, o meserie simplă şi, în opinia mea, destul de plicticoasă, ar sta în afara puterii lui.

Banul …

Ce nu se poate cumpăra azi cu bani în această lume? …

Doar gândurile au rămas necumpărabile, căci banul achiziţionează numai faptele şi intenţiile ce le-au generat. Banul este indiferent la gânduri, de altfel o marfă greu vandabilă. Cine mai gândeşte în societatea de consum?

Şi omul nostru, luându-şi averea în spate a pornit cu ea în lumea largă să cucerească îngeria.

De-a lungul cărării sale binele s-a revărsat din plin, în valuri de compasiune şi generozitate. A clădit nenumărate aziluri în care bătrânii, orfanii şi abandonaţii sorţii şi-au găsit adăpost şi hrană. A clădit nenumărate spitale în care nevoiaşii şi-au putut căuta de sănătate, fără bani şi fără asigurări sociale. Pe cărarea sa, n-a fost durere pe care să nu fi încercat a o alina sau nevoie pe care să nu fi încercat a o satisface. Am putea, cred, fără exagerare, să-i numim drumul cărarea Binelui.

Binele …

Într-o zi, banii s-au terminat, căci banii pier ca şi lumea pe care ei au născut-o. Este interesant de remarcat că oamenii nu ştiu acest lucru, sau îl află prea târziu. Ei aleargă după bogăţie fie că au de toate, fie că nu au de nici unele. Omul nostru alerga însă după altceva, aşa că la terminarea banilor s-a întins senin în patul său şi a hotărât să moară, convins în străfundul sufletului că a îndeplinit sârguincios ucenicia de înger.

La poarta Raiului, Sfântul Petru îl primeşte cu multă consideraţie şi îl pofteşte plin de atenţie în anticameră. Apoi se duce să-l anunţe pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus el, a venit omul care a făcut atâta bine pe pământ, încât nici unul dintre sfinţii noştri nu-i pot sta în preajmă. Să-l primim cu cinstirea ce se cuvine meritelor sale”.

Bunul Dumnezeu a părut plăcut impresionat de această veste.

„Ce a făcut el pe pământ, Sfinte Petre?”

„Mult bine, Doamne, foarte, foarte mult bine. A ajutat pe toţi săracii şi toţi oropsiţii care i-au ieşit  în cale.”

„Câte biserici a zidit, Sfinte Petre?”

„El nu a clădit biserici, Doamne, ci multe, foarte multe aziluri şi spitale pentru bătrânii şi copiii oropsiţi de soartă.”

„Dar bisericile Mele, le-a ajutat cu bani?”

Sfântul Petru părea din ce în ce mai încurcat. Nu-l înţelegea pe Bunul Dumnezeu.

„Doamne, i-a spus timid, el şi-a fărâmiţat averea împărţind banii săracilor, nu preoţilor.”

Şi Bunul Dumnezeu părea descumpănit şi îngândurat. Biserica este drumul spre Mine. În ea vii să Mă cauţi. Zadarnic clădeşti binele lumesc, dacă el nu trece prin rugă şi penitenţă.

Într-un târziu i-a spus Sfântului Petru:

„Sfinte Petre, îngerii sunt slujitorii Mei, or el nu pe Mine m-a slujit, ci pe semenii lui. Să se reîntoarcă printre ei şi de la ei va primi răsplata cuvenită. „

Pe când acest dialog avea loc în Cer, pe pământ, Marele Pontif al Bisericii sanctifica omul care visase să devină înger. O impresionantă slujbă, oficiată de toţi înalţi demnitari ai Domnului, avea loc în imensa piaţă a oraşului spre care converg drumurile lumii. Marele Pontif, într-o atmosferă de rugă şi tămâie, enumera şirul nesfârşit al faptelor de bine şi îl declara solemn, pe omul nostru, Sfânt al Bisericii.

Întors pe pământ, el şi-a văzut cu mirare chipul, încununat de o aureolă strălucitoare pictat pe toate bisericile. Dar de el nimeni nu-şi aducea aminte şi nimeni nu-l mai recunoştea.

La urma urmei, acest lucru nu ar trebui să ne suprindă. Sfinţii nu umblă pe străzi, ei stau atârnaţi în icoane. Cu tristeţe, omul care visase să ajungă înger constată că pe pământ nu mai are spaţiu (nicăieri nu este recunoscut) şi nici timp (nu mai are nimic de făcut).

Atunci, deznădăjduit, a plecat spre Iad.

La poarta Iadului, diavolul de serviciu îl priveşte cu suspiciune.

„De unde vii?”

„Din Rai”, răspunde el, oarecum încurcat de acest lucru.

„Nu te-au primit acolo?”

„Nu”, răspunde cu tristeţe.

Diavolul de serviciu anunţă pe Marele Diavol că la poarta Iadului se află un alungat din Rai. Mai-marele diavolilor se arată intrigat de această situaţie bizară, căci cei care greşesc au, în general, conştiinţa păcatului lor şi se duc direct spre Iad, fără a-şi mai încerca şansele pe la Bunul Dumnezeu. Şi îl priveşte cu interes.

„Câte bordeluri ai construit?”, îl întreabă el.

„Eu nu am construit bordeluri ci azile şi spitale.”

„Câţi oameni ai omorât?”

„Eu nu am omorât oameni, eu i-am ajutat”.

„Măcar ai înşelat?”

Dialogul se opreşte aici. Atât omul nostru cât şi Marele Diavol îşi dau seama că nu au nimic în comun.

Aşa a aflat cel care visase să devină înger că binele omului nu este întotdeauna şi binele Cerului, după cum răul omului nu este neapărat şi răul Iadului. Binele se poate uita, iar răul se poate răscumpăra, căci uitarea şi răscumpărarea fac parte din lumea muritorilor. În Cer domneşte credinţa şi slujirea.

Marele Diavol îşi reocupă fotoliul din iad.

Dar omul nostru? Unde să te duci, când nici Cerul, nici Infernul nu te primesc? Iar pământul nu mai este nici vatra nici vremea ta? …

Undeva, pierdut printre stele, se află un spaţiu privilegiat. Un spaţiu pentru cei alungaţi de peste tot, alungaţi pentru vina de a nu fi ştiut să ajungă nici în rai şi nici în iad. Pentru vina de a nu fi ştiut că omul este în acelaşi timp şi cer şi infern şi că la fundamentul lumii noastre stă impuritatea.

Aici, într-o zi, omul nostru l-a întâlnit pe Hemingway, alungat din rai pentru păcatul de a fi ucis animale şi înşelat femei, iar din iad, după spusele lui Kundera, pentru păcatul de a fi scris cărţi.

S-au aşezat amândoi pe marginea zării şi au meditat la dificultatea profesiei de om.

###

I-am întâlnit pe-o stea, odinioară: R, M.P., T.N., O.S., M., V.V., A, Sh., Sch., X, G.L., G.E., S., I., G.M.H., C.L., H.c.s.P., A.V., C.S., M.C., F.G.L., Z., Z.D..

Anunțuri