Etichete

, ,

La birtul sătesc improvizat în fosta Cooperativă, e larmă mare. Demult nu s-a mai adunat atâta omenet, de când făcuse primarul liste cu cei care trebuiau să beneficieze de ajutor de încălzire şi de făina, mălaiul, zahărul şi uleiul de la Uniunea Europeană. Evident, listele se alcătuiau după un singur criteriu, obiectiv desigur,  şi acela era cum zicea primarul. De data aceasta nu mai era vorba nici de ajutoare de încălzire – într-o comună unde cade pădurea pe ei -, nici de cadourile Uniunii Europene pe care primarul le împărţea de parcă ar fi fost ale lui, cu de la el putere şi bunăvoinţă. De data asta era ceva cu mult mai abscons şi cu mult mai grav, astfel că bătătura lui Cocârţ se umpluse de muşterii, cei mai mulţi picaţi ca musca-n lapte, fără să ştie despre ce e vorba, cine-i chemase şi de ce îi chemase.

– Uite ce e! … – îşi drese primarul glasul, în timp ce încerca să-şi îndese poalele cămăşii de nylon, albă cu dungi maronii, trăgându-le peste pântecul uriaş şi împingându-le sub elasticul obosit al pantalonilor de trening. Renunţă să-şi aranjeze ţinuta în timp ce-o înjura în gând pe coana primăreasă, că altă cămaşă nu găsise să-i dea, îşi ridică pălăria cu stânga şi cu dreapta îşi netezi sub ea cele câteva fire răzleţe – vestigii ale unei coame sârmoase ce-i împodobea, odată, ţeasta. Îşi privi cu interes şi surprindere vârfurile ascuţite ale pantofilor de parcă atunci i-ar fi descoperit, determinând întreaga adunare să-şi plece privirile şi să-i admire „ciocaţii”, o minunăţie de pantofi ultimul răcnet.

Îşi mai drese o dată glasul şi începu pe ton baritonal:

– Deci, aşa… Mă … oameni buni! Preşedintele nostru …

– Poate-al dumitale, mă, dom’ primare, poate-al dumitale! Al nostru, nu!

Iritat că a fost întrerupt încă de la început, i se tăiase discursul iar gândurile şi vorbele care se aşezaseră ele pe-o cărăruie cât de cât dreaptă se zborşiseră şi se împrăştiaseră în patru vânturi topindu-se precum steluţele din artificii, primarul se uită urât în jur. Îl descoperi pe Cocârţ rânjind indecent cu mâinile împreunate deasupra şorţului slinos.

– Tu ce beleşti ochii şi păsuii la mine, bă Cocârţ?! Ia-n du-t’ de-adu udătură la oameni! Hai să şedem colo, la mese, că stăm ca popândăii în mijlocul poienii! Să stăm să discutăm. Şi tu, bă, Crocane, ce tot bombăni acolo? Tu nu eşti din ţara asta? Dacă ăsta e preşedintele ţării tale e şi preşedintele tău! Al nostru, a lu’ toţi!…

Într-un fel, îl enervase Croncanu că-i întrerupsese speach-ul dar, în acelaşi timp, îi era recunoscător în sinea lui. În primul rând, puţin îi păsa lui de preşedinte, nu-l văzuse niciodată decât în poze. Iar dinspre preşedinte venea doar ordine şi cereri – prin intermediul interpuşilor, desigur – o dată nu venise de la preşedinte ceva concret şi de ajutor. El trebuise să plătească „darurile” pentru alegeri, el trebuise să alerge, să ameninţe şi să şantajeze, să cheltuie benzina şi motorina  (a primăriei, deci tot a lui) ca să aducă babele şi moşii la vot. El trebuia să trimită lunar ploconul la centru – şi nu era unul modest. Pentru preşedinte trebuia să suduie, să fure, să ameninţe, să-şi rupă de la gură (aşa zicând), iar preşedintele nu-i arătase decât o indiferenţă rece de parcă nici n-ar fi existat şi nu-i dăduse decât ordine şi dispoziţii, niciodată nici un ajutor. La urma- urmei, cine mă-sa era şi preşedintele ăsta? – se trezi primarul din reverie. ” Ia mai dă-l în mă-sa! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre!”

Se aşezară la mesele lungi de berărie, pe băncile de lemn, unii mai îndrăzneţi, alţii mai sfielnici, lăsându-i locul din capul mesei primarului.

– Şi io pe ce şăd? O să stau colea, în picioare, ca calu’?

Cocârţ se execută şi-i aduse imediat un scaun de plastic care-şi curbă ameninţător picioarele sub greutatea trupului care sărea binişor de un quintal jumate.  Se prefăcură că ciocnesc paharele de plastic de unică folosinţă (nu erau de unică folosinţă, doar se numeau aşa; Cocârţ le clătărea şi le folosea până se crăpau) cu o spaimă nedefinită. Nu se întâmpla nimic bun când „domnii ăi mari” luau tot felul de hotărâri pe care le puneau tot în cârca lor. Acu un an  îi adunase primarul, tot aşa, pe nepusă masă, să le spună că preşedintele lor a hotărât să le taie din penzii că e criză. Le tăiase şi salariile copiilor. Copiii tot la ei veneau după bani şi după bucate, acum mai puţini bani şi mai puţine bucate. Ei ce să facă? Ridicaseră din umeri. Dacă aşa vor „domnii ăi mari…” Ce să faci? N-ai ce să faci! În primăvară îi adunase să le spună – cât înţelesese şi el – că, dacă nu-şi lucrează pământurile, preşedintele le dă amendă,  şi dacă nu plătesc amenda, le confiscă pământul. Atunci n-au mai ridicat din umeri. Ai lui Cosaşu şi ai lui Mardeală au ridicat glasurile atunci şi i-au înfierbântat şi pe ceilalţi. „Adică, cum adică?” – au zis cu ochii rotunjiţi şi cu sprâncenele ridicate. „Cum să ne ia mă, el, pământul nostru? Păi Iliescu ni l-a dat şi ăsta, Băşescu,  ni-l ia? Ce? … Noi nu avem coase şi topoare şi furci? Ieşim ca la ‘907  şi-i luăm pe domni pe sus! Ei să-şi vadă de treburile lor, să ne lase pe noi în pace cu nevoile noastre!” Atunci a făcut primarul raport la centru şi a zis, cu câtă diplomaţie se pricepea el că, dacă se ia o asemenea măsură, or să fie „tulburări”. Aşa că „domnii ăi mari” au lăsat-o mai moale cu amenzile şi confiscatul. Dar acuma? Ce-o mai fi şi asta, cu regionalizarea, că nu putea bietul primar nici să pronunţe. Exersase acasă, de dimineaţă, când se bărbierise şi transpirase tot rupându-şi limba cu re-gio-na-l’za-rea mâne-si.

– O să ne facă … o să fie nişte regiuni mai mari, nu cum e acuma, cu judeţe. O să le zică regiuni, – începu el, fără nicio introducere.

– Păi dacă le zice, o să le zică aşa, regiuni, trebe să-l aducă pe rege! – izbucni a’ lu’ Izmană, regalist convins, nici el nu ştia de ce. Aşa îi părea lui, că-i mai frumos un rege cu fireturi, îmbrăcat pompos, înconjurat de doamnele şi de copiii lui. Şi care să stea şi pe tron. Şi să aibă şi toiag din ăla aurit şi coroană.

– Vezi că eşti prost, bă Izmană?! Cum să fie rege, dacă face regiuni? … E tot preşedinte. Doar că o să fie ca nişte judeţe mai mari. Ia de colo două judeţe, le pune la un loc şi face regiune. Şi dacă e regiune, ne vine banii de la Ioropa, că ei aşa zice că vrea, să fie regiuni ca să ne dea bani.

– Ne dă pe dracu, bă primare! Nu zise că ne dă suvenţii pă produs şi nu ne dădură nimica? Ne dădu nişte seminţe stricate, cre’că era fierte, că nu ieşi nimic. Am pusără tot porumb de-al nostru, din coşar. Am semănat de două ori şi ne-a plătit cineva motorina? Să lucrăm pământul, să lucrăm pământul! Păi de ce făcu, bă, Băşescu al dumitale, cin’zeci de mii – cinci lei d’ăştia noi – kilu de motorină? Cu ce paştele mă-sii să lucrezi, mă, pământul? Pui apă în rezervor? Să facă dracu motoare cu apă! De ce scumpi, bă, motorina, ăsta, preşedintele nostru?

– Nu el a scumpit-o, bă Păsulă. a scumpit-o ăştia,…. ăăă… movulii.

– Moguli, mă, nu movuli, îi dădu cu cotul, rânjind, Cocârţ, care era mai şcolit.

– Ăia, mă, dă-i îi mă-sa, ei a scumpitără motorina!

– Bă primare, să ne te superi, da’ eşti prost – interveni, negru, cătrănit şi încruntat, Mototoală, învârtind pălăria în mâini.

– Da’ de ce sunt prost, mă? De ce mă faci tu, mă, pe mine prost? Vezi că poate o-ncurci!

– Păi eşti prost, că să-ţi spun eu de ce. Şi nu te-am făcut io, aşa te-a făcut mumă-ta. E criză la americani şi atunci, ăia, ca să scape de ea, au dat-o la toţi. A făcut criză peste tot, să sufere tot mapamontu. Să nu fie numai la ei criză. Şi din cauza lor că la ei sunt câţiva bogătani – cam cum ai fi dumneata – şi restul e săraci lipiţi – cam cum suntem noi -, ca să nu le ia la ăia bogătani, ia tot de la săraci! Cum e şi la noi! Ce? Ai văzut vreun bogătan, de-ăştia de-i aleserăm noi, să fie mai sărac de când cu criza? Ei e mai bogaţi şi ia tot de la noi, de la ăştia mulţi! Ei nu şi-a tăiat din salarii şi din drepturi! A tăiat tot de la ăştia mici şi ce-a tăiat, a pus la ei! Noi, de când ne ştim, tot sărăcie şi sărăcie! Şi tot de la noi vine să ia! Şi ei, bogătanii, e tot bogaţi! Asta e, mă, primare! Înţelegi? Acu’ vrea să facă regiuni! Nu destul că ne ia dările la judeţ, că trebe să ne ia dările la judeţ?! O să ne mai ia încă pe-atâta pentru regiune! Asta e, mă, filozofia!

– Ia uite ce deştept e Mototoală! Ia-n auziţi, mă, oameni buni ce zice el aicea! – încercă să fie ironic primarul, în acelaşi timp realiza că Mototoală s-ar putea să aibă dreptate.

– Păi, da, bă, sunt deştept, să ştii că sunt deştept! Dacă sunt sărac, nu înseamnă că sunt şi prost! O să mai facă o stăpânire şi la regiune, cum o să-i zică. Avem o stăpânire la judeţ şi o să mai avem o alta la regiune. Şi pe stăpânirile astea cine le ţine, bă? Cine le dă impozite? De unde bani? Nu de la noi, de la prostime? Ce? Ai văzut vreodată să ia de la bogaţi? Numa comuniştii a luat de la bogaţi, la început! Da asta-i altă discuţie! Că ăştia nu-s comunişti, ăştia-s lăcuste! Ce avem noi de-aici, că ne face regiune? Cum o să-i zică la regiunea noastră? Voi nu vedeţi că împart ţara ca pe vremea cnezatelor? Acuş o să ne conducă ungurii – noroc că n-avem prea mulţi în sat! Da’ nu-i nimic, vin ei! Am scăpat de dracu şi-am dat de ta-su!

Primarul căzu pe gânduri şi se înnegură. Nu putea să-l contrazică pe Mototoală şi simţea că oamenii înclinau să-i dea dreptate acestuia. Şi nu-şi mai amintea niciun argument din cele pe care le auzise la instruirea pe tema regiunilor. Nici unul. O spaimă mare creştea în el. Nu destul că trebuia să dea în fiecare lună la judeţ, va trebui să dea tot pe-atâta la regiune. Şi cine ştie ce căpcăun va fi şef pe-acolo.

– Bă. Să vă zic ceva. Io’ nu mai candidez. Mi-ajunge. Aşa să ştiţi. Termin mandatul ăsta şi să se-aleagă cine-o vrea.

Cu aceste vorbe, primarul se ridică şi o porni clătinat către casă.

Anunțuri