Râul mi-a spus toate cuvintele lui
Şi a plecat în deşert.
Am închis într-o amforă albă
Două ce se iubesc.
Nu le-am dat de mâncare,
Nu le-am scos la lumină,
Nu le-am spus ce gândesc.
La mine în piept
Stăruie un plânset de plumb.
Sufletul meu cerşeşte în piaţă,
Mi l-am pierdut
Într-o zi de april întrutotul semeaţă,
Când am intrat în oraş.
Nu mai pot să îl iau înapoi;
Nu mă bagă în seamă,
Nu mă ascultă.
Trecătorii-i aruncă în scârbă
Câte-un cuvânt de prisos.
Le ia, le înnoadă-n năframă,
La ce i-or fi bune nu ştiu.
Chiar dacă nu mai e-al meu,
Mă bucur că-i viu şi-i dau zilnic târcoale.
Azi-dimineaţă m-am dus la amfora albă
Şi o am destupat.
În ea, doar o tăcere de scrum.
Şi cea mai curată iubire
Nu-şi este sieşi de-ajuns.
Am dat fuga în piaţă;
Mulţime, sacoşe, culori, gânduri răsfrânte şi goale,
Viaţă lipsită de viaţă.
Sufletul meu, întins pe pavele,
Disjuns.
