Etichete

XXIX

…………………………………………………………………………………….

Privi în jur fără să-nţeleagă prea bine unde se află. Se chinui să-şi amintească. Pereţii coşcoviţi, de un ocru incert sunt mărginiţi de soclul vopsit în verde. Cinci alte paturi din metal, cu vopseaua albă, ştirbită. Aşternuturile, vineţii, însemnate într-un colţ cu tuş negru, închipuind nişte litere decolorate, imposibil de descifrat pentru un profan. Patru dintre paturi erau ocupate; bolnavii, cu feţe gălbejite sau cenuşii, par nişte manechine lipsite de viaţă. Sufletele lor au migrat undeva departe de urâţenia dezolantă a locului. Îi priveşte cu luare-aminte, pe rând, încercând să le compună o identitate, renunţă imediat înţelegând că e un joc inutil şi hazardat. Îşi coboară picioarele din pat, observându-şi pentru prima dată pijamaua albă cu dungi albastre, devenite una de-atâta spălat. Bluza se închide doar în doi nasturi de sus, în restul găicilor sunt legate nişte capete de şiret. Îşi vâră picioarele goale  – pe care le priveşte fascinat de parcă acum ar descoperi, prima dată în viaţă, că are acele picioare – în papucii de pâslă dungaţi, cu talpă de cauciuc şi porneşte înspre uşă cu gândul să ajungă la baie. Apăsă clanţa şi trase uşa de lemn însemnată şi ea cu generaţii diferite de vopsea: gălbuie, albă şi verde.

„Din ce copaci s-or fi făcut uşile astea?”… cu gândul la pădurea falnică şi îndepărtată, din care nişte forestieri bine legaţi croiau cu joagărele trunchiurile, dădu cu nasul în nişte zăbrele. După zăbrele, un soldat tinerel, cu doi ochi vicleni de-un verde murdar ca mătasea-broaştei şi c-o mină blazată, ridică bărbia întrebător.

–          Vreau să merg la baie.

–          I-auzi! Nu mai spune!… Se zice aşa, deţinut!: „Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?”

–          Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?, repetă mecanic, Aristotel, parcă şi c-o nuanţă de ironie, imperceptibilă oricum pentru auzul interlocutorului.

–          Permiteţi să merg, cine?… Hm? Adică, cine eşti tu, deţinut, aşa … ca individ? – îşi continuă jocul, mijindu-şi ochii şi rânjind.

–          Sunt deţinut Aristotel Pizdrintz. Permiteţi să merg la grupul sanitar, domnule soldat?

–          Cine ai zis că eşti?… Cum ai zis?, mai zi o dată! – nu-i veni să-şi creadă urechilor ca de una namaiauzită.

–          Sunt deţinut Aristotel Pizdrintz. Procuror. – întări el, după un moment mic de ezitare în care cântărise dacă să adauge sau nu acest cuvânt parcă golit cu totul de conţinut şi cu totul nepotrivit cu locul în care fusese rostit.

–          Da-a-a, mie-mi spui? Şi eu sunt Bruce Willis! – se veseli foarte soldatul. Auzi la el! Procuror! Ce idee! Deţinut procuror! I-auzi, bă, Tacotă, se adresă el cuiva, ăsta zice că e procuror. Ce părere ai tu de această con-fu-zie („confuzie” fu rostit cu gura rotunjită, de parcă s-ar fi temut să nu-i scape sau să nu-l spună greşit) pe care o face dumnealui? Pardon! Domnia-sa, că, dacă vorbim cu domnu’ procuror, trebuie să ne adresăm „revenţios”, aşa ne-a ordonat don comandant, să fim „revenţioşi”.

–          Reverenţioşi, măi, Bolond, măi, şi se referea la cadrele medicale, nu la deţinuţi.

–          Io aşa am reţinut! … Ce zici tu de procurorul ăsta, i-auzi ce nume chisnovat are, cum ai zis, mă, că te cheamă?

–          Aristotel Pizdrintz – rosti sec, cumva din coşul pieptului,  deţinutul în pijama ponosită şi încheiată doar în doi nasturi, cu pantalonii legaţi cu  şnur să nu cadă şi încălţat în papuci de pâslă uzaţi, cu o demnitate rece care-l intimidă pe miştocar.

–          Auzi, lume!… Cine-a mai auzit aşa ceva? – se replie el imediat, iritat că avusese un mic moment de derută. Să zici că te cheamă Pizdriţ şi că eşti procuror şi să o mai faci şi pe ocoşu, într-un spital-penitenciar de psihatrie! Eşti tare, omule! Tu şi Forest Gump – îl ştii p’ăla, că te văd băiat cultivat?!

–          Ştiu la cine faceţi referire, dar cu tot respectul, trebuie să vă atenţionez că sunteţi în eroare. Eu nu sunt nebun şi chiar aşa mă numesc, oricât vi s-ar părea de hilar, Aristotel Pizdrintz mă numesc şi am funcţionat, până acum o săptămână, ca procuror în cadrul Parchetului … în fine. Dintr-o eroare judiciară, am fost substituit, probabil, unei alte persoane şi … am ajuns aici. Dar vă asigur că această confuzie va fi dezlegată şi voi pleca …

–          Să-mi trag palme! … Cum ai zis? Aşa ceva numai la televizor am auzit! Bă, tu nu vorbeşti ca oamenii, vorbeşti ca din cărţi! …Deh, mă, Aristotel, sau cum zici că te cheamă… Să ştii că io, de când fac serviciu aici, adică de 4 ani, n-am auzit niciun nebun să recunoască că-i nebun. Şi n-am auzit ca vreunul dintre deţinuţii internaţi – înafară de ăia dilimani rău care cred c-au făcut chiar bine ce-au făcut – deci n-am auzit pe niciunul să-şi recunoască fapta. Aşa că nu văd de ce-ai fi tu diferit.

–          Permiteţi, domnule soldat, să merg la grupul sanitar? – insistă, imperturbabil, Aristotel, părând că n-a auzit tirada plantonului. Asta îl înfurie pe Bolond care trase cu bastonul în gratiile uşii, făcând-o să zdrăngăne lugubru şi trezind pe toată lumea din salon.

O sonerie gâjâită porni din difuzoarele amplasate deasupra uşilor de la saloane, intermitent, ca o alarmă. Se suna deşteptarea. Soldatul deschise lacătul gratiilor şi trase zăvorul lăsându-l pe Aristotel să plece, urmărindu-l cu un zâmbet rău.

–     Las-că te dresez io, mă, don’ procuror ce zici că eşti!… O să te port în lesă prin curte! Am io ac de cojocul tău! … – adăugă cu o privire stranie, de parcă ar fi văzut un ac înfigându-se în cojocul din spinarea deţinutului.

Ajuns la baie, Aristotel se privi îndelung în oglindă, parcă nevenindu-i a crede. Două arcuri de cerc violacee îi conturau ochiii luminaţi de-o strălucire stranie, duşi în fundul capului. Faţa avea o culoare pământie, opacă. Ridurile de expresie ce coborau dinspre nas spre colţurile gurii erau acum şanţuri adânci şi pe frunte, la rădăcina nasului, apăruseră patru cute pe care nu le mai văzuse. Îşi cufundă faţa în palmele făcute căuc, umplute cu apă, de câteva ori şi-şi frecă faţa vrând parcă să scoată de sub masca aceasta străină, chipul pe care şi-l ştia. Se pălmui uşor, scoase limba; el era, nu era altul şi nici nu visa.

Deţinuţii începură să sosească unul după altul şi Aristotel îşi reprimă disperarea şi lacrimile pe care le simţea înţepându-i globii oculari, spălându-se pe îndelete cu un aer absent. Întors în salon, bâigui un salut impersonal către ceilalţi colegi, nu primi niciun răspuns, doar nişte uitături furişe şi mânioase. Îşi aranjă patul cum îşi amintea din armată că trebuie făcut şi rămase atârnat pe marginea lui; avu simţământul că întreaga lui energie se scurgea în pardoseala mozaicată, ce ivea ici şi colo, printre cele albe, negre şi gri, câte o pietricică brun-roşcat. Se apucă să le numere la întâmplare. Apoi, împărţi imaginar spaţiul în perimetre delimitate de patul vecin şi noptieră şi continuă, riguros. Greşi. O luă de la început. Mintea dădea să se ridice spre realitate. Analiza starea lui de deţinut întemniţat într-un spital de nebuni aflat cine ştie unde şi sorţii de izbândă în favoarea unei rezolvări drepte şi logice a situaţiei lui, adică a eliberării. Era absurd, dar nu absurdul pe care-l citim în romane şi piese de teatru, acesta era un absurd fremătător, viu, clocotitor. Obligă din nou mintea să coboare şi să numere pietrele brun-roşcate, ca sângele vechi şi închegat, şi atât. Se uită, parcă de dinafară, la efortul lui uriaş de a-şi constrânge mintea să facă abstracţie de gânduri şi să facă un anume lucru. Îşi aminti brusc de gestul pe care-l făcea maică-sa cu pisicile care se spurcau în casă, pe sub paturi. Le ademenea cu câte o bucată de carne şi ţinându-le de ceafă, le înmuia bine, de câteva ori, cu botul în ceea ce făcuseră. Pisicile se împotriveau răşchirându-şi ghearele şi miorlăind. Oare ce făcea acum mama lui? – îşi aminti el, deodată, ca printr-o negură deasă că undeva în lumea aceasta exista o femeie care îl născuse, îl supraveghease şi-l trimisese la şcoală, îi citea poveşti seara şi-i cânta încetişor la culcare, după care îl închina.

………………………………………………………………………………………………………..

Anunțuri