Etichete
Imagine: free_spirit
Am încercat vreo câteva titluri: „Liniaritate”, „Persistenţă”, „După de după”, „Reîntoarcere”, „Septembrie fără cer”, dar am renunţat pentru că nu mi-a plăcut niciunul.
Nu există „liniaritate” pentru că nu coborâm piciorul de două ori în aceiaşi apă. Ne-a postulat un mare filozof şi matematician (pe vremea când înţelepţii erau fala Cetăţii) şi nu are rost să-l contrazicem de dragul frondei.
„Persistenţă” e superfluu. Numai neghiobii nu evoluează, se ţin de aceleaşi idei puţine şi fixe fără a fi în stare să se adapteze. Cine nu se adaptează dispare? Sunteţi de acord cu acest loc comun? Eu nu cred. Există fiinţe (de clorofilă sau de carne) care supravieţuiesc în pofida oricărei adversităţi. Fără să-şi modifice în mod esenţial metabolismul sau sistemul de relaţii. Nu comunică în dublu sens. Doar preiau informaţii fără să răspundă adecvat mediului comunicant. Ele pot întemeia o altă specie. Probabil sunt nişte stranietăţi ale materiei, aş putea să vă dau nişte exemple dar sunt convinsă că le ştiţi şi voi.
„După de după”… La ce m-oi fi gândit? Ce asociere de semnale chimice şi electrice m-a făcut să mă opresc pe aceste trei cuvinte care încheagă o noţiune atât de vagă? S-au întâmplat multe în acest interval în care nu v-am mai zăpăcit cu prostiile mele naive. Mi-am revăzut sora – pe care n-o mai văzusem din 2007. A făcut efortul de a veni până în locul în care sălăşuiesc. Aici mi-am instalat cortul. N-are sens să vă întristaţi când vă spun că asta e penultima tabără. Cel puţin aşa pare. Toate atavismele mele s-au topit. Neliniştea mea, dorinţa de a tăia alte şi alte orizonturi, psihologia mea de mangrovă s-a pietrificat. O parte a sufletului meu, chiar dacă n-a murit de tot, e sub un pietroi de o sută de tone. Sunt prizonierul acestor locuri şi al propriului destin. Eu l-am adus aici, nu pot învinui pe nimeni şi nici n-aş face-o, în primul rând din pricina vanităţii. Această luptă interioară între dorinţa de a pleca şi dorinţa de a rămâne aproape m-a răpus. Vâjâitul aerului gonind pe lângă urechi, tropotitul copitelor, bucuria de a zări, departe, liniile verzi ale unei alte păduri, coamele domoale ale dealurilor de la orizont, târguri şi mulţimi pestriţe, mereu altele, toate aceste vise s-au comprimat şi s-au scrijelit în inima mea. Ea ţine acolo, într-un ungher, galopurile, necugetarea, setea de necunoscut, visul nomad al celui fără de oprelişti şi fără de astâmpăr. De aceea, inima mea e bolnavă. Am coborât şi m-am priponit în lumea aceasta pentru câteva pricini. Unele merită, altele sunt de-a dreptul prosteşti dacă nu chiar penibile. După întemniţare vine eliberarea? Nu cred. Când temniţa chiar tu ţi-ai zidit-o în jurul tău cu propria voinţă.
„Reîntoarcere”? M-am reîntors? La micul meu bastion de încăpăţânare şi amară ironie.
Am avut, până luni, o colegă, Monica. Ea este, în continuare, dar nu mai e colega mea. Am avut mulţi colegi, de-a lungul timpului, în şcoală, la diferitele servicii pe care le-am prestat, la facultate, în redacţii. Din unele locuri nu-mi amintesc niciun chip şi niciun nume, sau îmi amintesc fulgurant. Colega aceasta a mea este specială pentru că seamănă uimitor cu mine. E ca şi cum m-aş regăsi într-o înregistrare video de acum 20 de ani. Acelaşi elan. Acelaşi aplomb. Aceiaşi argumentaţie extrem de logică şi de simplă. Cum să nu-ndrăgeşti o formulă a energiei tale de mai demult, pe care tu ai fixat-o într-un album şi constaţi că ea e vie, n-a dispărut şi-ţi pune în faţă o oglindă care te arată pe tine, cea de odinioară? Sigur, nu suntem identice, nici n-avem cum. Ea are multe în plus şi s-a format într-un alt timp, într-o altă epocă, revolută.
La plecare, mi-a amintit ceva. Atunci când a venit aici, i-aş fi spus că, pentru a te statornici în acest loc minunat, există două alternative: Ori renunţi la tine şi iei culoarea, forma şi apucăturile mediului, ori îţi disimulezi foarte bine personalitatea şi o încui undeva, mimând. Dacă nu reuşeşti, eşti nevoit să pleci.
Mi-a mai spus că un argument important în decizia ei a constituit-o situaţia mea actuală. Am avut destul timp să ne cunoaştem cu adevărat, cum nimeni din acest mediu nu mă cunoaşte. Mai bine că nu mă cunoaşte. A plecat pentru că n-a vrut să ajungă să facă şi ea un infarct şi să devină jumătate de om, pentru că s-au adunat prea multe imposibil de suportat, pentru că principiile nu trebuie ignorate şi pentru că, peste douăzeci de ani, nu vrea să ajungă şi ea un om sfârşit, marginalizat, ignorat ostentativ pentru că are alt mod de a înţelege acest domeniu. Deci asta sunt eu. Cred că chiar aşa sunt. Deci, unul dintre puţinii oameni cu care aveam ce vorbi a găsit cu cale să se salveze. Mă bucur şi mă întristez. De fapt, sunt foarte tristă. Dar tristeţea mea e una egoistă.
E un „septembrie fără cer”, doar cu un soare duşman care ne urmăreşte dibaci. Ţara aceasta a noastră este pe mâinile unor şnapani, ale unor hoţi care strigă „hoţul!” Nu e loc de normalitate. Corifeii „Noii drepte” coc în retortele lor otrăvite metode de stârpire a populaţiei. Ştiu că nu credeţi, cele rele li se întâmplă întotdeauna altora. Bătrânii şi nevolnicii n-au ce căuta în lumea lor de sclavi vioi şi cretinizaţi. Mă aştept să înfiinţeze nişte lagăre de concentrare în care pensionarii să fie momiţi cu un pachet de alimente pe gratis (fostele spitale ce vor fi transformate în azile de bătrâni). Unde să fie gazaţi. Va începe „vaccinarea gratuită” împotriva vreunui virus inventat la televizor. Dacă aveţi bunici şi părinţi la care ţineţi şi de care nu vreţi să vă scăpaţi, avertizaţi-i să nu se vaccineze. Avem un guvern fascist, extremist, care instigă la violenţă şi nu numai că instigă, va trece la fapte.
###
Salut blogosfera prietenă: Foaie pentru minte, Nea Costache, Vizualw, Schtiel, Teo Negură, Atitudini, Cella, Mirela Pete, Nicu, Rokssana, Bibliotecarul, Ioan Usca, G1b2i3, Rodica, Dictatura justiţiei, Zinnaida, Mircea Suman, Gabriela Elena, Andi Bob, Stropi de suflet şi draga de Shayna.
tristeţe împărtăşită
şi… mai suntem-încă … şi ‘nu ne lăsăm vaccinaţi’
Noi, nu, niciodată.
Nu sunt prea mulțumită de ceea ce văd dar te întreb sincer: este cineva dintre politicieni în care ai încredere ?
Crezi că alții veniți la puetere se vor purta altfel ?
Da. Sincer. Această neîncredere tot ei ne-au indus-o, prin manipulare. „Toţi o apă şi-un pământ” reprezintă capitularea.
Un om politic în care sigur am încredere sunt eu. Deşi nu sunt în politică; am fost până-n 2004. Cine ştie, poate îmi vine vreun gând.
Am încredere necondiţionată în Corina Creţu. Este un politician de cuvânt, de onoare, modest şi cu bun simţ. Din păcate, noi suntem o naţie de misogini sau de voyeuri. Pentru că e mai apetisant un decolteu generos decât bunul-simţ şi onoarea. Uite, Cătălin Ivan e un tânăr cu vocaţie.
Un alt politician onest este Athanasiu.
Şi cel mai important om politic român al ultimelor 2 decenii în România este Ion Iliescu.
Adeseori mi se face frică/revoltă că s-ar putea să nici nu scăpăm de ei pe calea democratică, normală.
Dacă nu câştigă alegerile, vor fura alegerile.
Vezi ce bine funcţionează aparatul lor de propagandă? Păi asta ne-au strecurat în minte. Că vor fura.
Totuşi, dacă 6 milioane de oameni merg la vot, i-am bătut. Ştii de ce? Pentru că la prezidenţiale au furat cam un milion de voturi şi au avut nevoie să măsluiască voturile diasporei ca să iasă Încrucişătorul de la Anvers (citat din Gheorghe Constantin).
E nevoie să facem tot ce ne stă în putinţă să scăpăm de căpuşe.
Iti impartasesc gustul amar si tristetea, Gabriela, e tare pacat ca nu reusim sa ne smulgem nicium de sub zodia asta perdanta a vesnicului compromis cu nimicul…
Vezi, aşa a supravieţuit neamul acesta prin istorie… Mereu au venit unii şi alţii peste noi, ba după sare, ba după aur, ba după lemn, ba după piatră. Dar niciodată, cred că niciodată vreun cotropitor n-a găsit atâta disponibilitate la trădare şi vânzare de ţară cum au aceşti slugoi semialfabetizaţi, plini de ura propriilor frustrări şi neputinţe, îngălaşi şi taraţi până-n măducva oaselor. Ce nu ştiu ei sau ce ignoră este că universul funcţionează prin Echilibru şi, într-un timp, oricare ar fi dimensiunea lui, vor plăti cu preţ de sânge şi lacrimi, cu inima zdrobită nelegiuirile la care se dedau acum. Ei cred că sunt veşnici şi inexpugnabili. În fond, sunt supuşi aceloraşi legi generale. Şi să nu se mire când vor plăti copiii lor. Pentru că acolo vine răsplata, unde te doare cel mai rău.
Pingback: Liniștile și neliniștile zilei « Andi Bob
Dincolo de Soare, s-a descoperit o planetă, pe care se bănuie, că s-ar putea trăi. Cât ne bucurăm că undeva hăt departe, de unde Pământul nici că se vede, sunt câţiva stropi de apă, câteva molecule de oxigen!
Aşa o fi fost şi Pământul nostru la începuturile lui? Şi unde am ajuns!
Să nu ne mai bucurăm, să ne fie tot mai greu să trăim…
Cred că mântuirea e, totuşi, individuală.Este posibilă şi în grup, cu condiţia să se roage un sfânt pentru respectivii oameni.
Poate că viaţa universului este precum o ceapă. Realităţi suprapuse în dimensiuni diferite. Ne bucurăm cu durere şi trăim cu încăpăţânare. Am otrăvit Pământul cu dorinţa noastră de a stăpâni tot mai mult, de a avea şi de a lenevi. Nu noi, neapărat, epocă după epocă. Când unui om ca să fie fericit, îi trebuie atât de puţin.
Pingback: copiii « Rokssana's Blog
Cand nu scrii, imi pare rau si sunt ingrijorata, ma intreb ce o fi cu tine. Cand vad ca ai scris ceva, ma infior…Deja stiu ca voi iesi de la tine cu inima stransa. Si totusi revin, pentru ca scrii atat de bine, despre lucruri atat de adevarate,… dar triste, cumva fără speranţă. Totuşi, ai şi accente de luptătoare şi acelea îmi plac nespus de mult. Nu te lăsa învinsă, indiferent de relele cu care te lupţi, Gabriela !
Am zâmbit.
De multe ori am ajuns la concluzia că e inutil să scriu, nu se întâmplă nimic. Dar nu se întâmplă nimic (bun, din punctul meu de vedere îngust şi egoist) nici dacă nu scriu. Atunci e mai bine să scriu când nu mai pot să ţin cuvintele comprimate.
Îmi pare rău că aşa par, lipsită de speranţă, când viaţa mea este un exemplu de supravieţuire în pofida celor mai vitrege condiţii şi am reuşit să supravieţuiesc datorită unei încrederi copilăreşti în destinul meu. Eu nu pot muri şi nici nu pot fi învinsă pentru că nu mi-am îndeplinit, încă, menirea. Nu ştiu care e aceea, dar sigur încă n-am dus-o la capăt. E multă urâţenie în jurul nostru (şi câteodată şi în lăuntrul nostru când dăm frâu liber celor negative) şi, din păcate pentru inima mea, sunt proprietara – sau beneficiara – unei sensibilităţi ieşite din comun. Întâmplări care nu suscită nimănui nici măcar o încruntare, pe mine mă întristează de moarte. În definitiv, oamenii pleacă mereu de la câte un serviciu, mai ales când sunt tineri, îşi caută adevărata menire. Dar eu sunt tristă pentru că am avut dreptate. Acum trei ani, povestind: ea, plină de entuziasm şi încredere, eu sceptică şi ironică, ea încrezătoare că va schimba „sistemul”, eu, privind-o aşa cum te privesc oamenii care au trăit şi ştiu, – i-am spus că n-are nicio şansă. Că visează. După trei ani, a capitulat. Problema rezidă în faptul că fiecare îşi măsoară forţele de unul singur cu „sistemul”. Ca să existe o şansă, ar trebui ca oamenii cu toţii să pună umărul, uniţi. Din păcate, nu mai există solidaritate în bine. Suntem solidari în a ne bate joc, în a distruge. Îţi mulţumesc pentru calda ta grijă. Nu ai de ce să te sperii, încă nu mi-a venit vremea. Oricum, voi anunţa dinainte, dacă vom fi cu toţii aici. 🙂
Pingback: Speranţa « Gabriela Elena
Pingback: Daca vrei, poti! « lunapatrata
Pingback: Contrabanditul « Teo Negură
Pingback: 2012 « Ioan Usca
Pingback: care esti tu ? « Rokssana's Blog
Pingback: Parfumul roadelor toamnei. Poveste parfumată « Mirela Pete. Blog
previziuni cumplite,cu titlu în construcţie….
Pingback: Biserica Romano-Catolică Sfântul Petru din Cluj-Napoca « Clipe de Cluj
După deal de deal…