Etichete

,

Imagine: free_spirit

Am încercat vreo câteva titluri: „Liniaritate”, „Persistenţă”, „După de după”, „Reîntoarcere”, „Septembrie fără cer”, dar am renunţat pentru că nu mi-a plăcut niciunul.

Nu există „liniaritate” pentru că nu coborâm piciorul de două ori în aceiaşi apă. Ne-a postulat un mare filozof şi matematician (pe vremea când înţelepţii erau fala Cetăţii) şi nu are rost să-l contrazicem de dragul frondei.

„Persistenţă” e superfluu. Numai neghiobii nu evoluează, se ţin de aceleaşi idei puţine şi fixe fără a fi în stare să se adapteze. Cine nu se adaptează dispare? Sunteţi de acord cu acest loc comun? Eu nu cred. Există fiinţe (de clorofilă sau de carne) care supravieţuiesc în pofida oricărei adversităţi. Fără să-şi modifice în mod esenţial metabolismul sau sistemul de relaţii. Nu comunică în dublu sens. Doar preiau informaţii fără să răspundă adecvat mediului comunicant. Ele pot întemeia o altă specie. Probabil sunt nişte stranietăţi ale materiei, aş putea să vă dau nişte exemple dar sunt convinsă că le ştiţi şi voi.

„După de după”… La ce m-oi fi gândit? Ce asociere de semnale chimice şi electrice m-a făcut să mă opresc pe aceste trei cuvinte care încheagă o noţiune atât de vagă? S-au întâmplat multe în acest interval în care nu v-am mai zăpăcit cu prostiile mele naive. Mi-am revăzut sora – pe care n-o mai văzusem din 2007. A făcut efortul de a veni până în locul în care sălăşuiesc. Aici mi-am instalat cortul. N-are sens să vă întristaţi când vă spun că asta e penultima tabără. Cel puţin aşa pare. Toate atavismele mele s-au topit. Neliniştea mea, dorinţa de a tăia alte şi alte orizonturi, psihologia mea de mangrovă s-a pietrificat. O parte a sufletului meu, chiar dacă n-a murit de tot, e sub un pietroi de o sută de tone. Sunt prizonierul acestor locuri şi al propriului destin. Eu l-am adus aici, nu pot învinui pe nimeni şi nici n-aş face-o, în primul rând din pricina vanităţii. Această luptă interioară între dorinţa de a pleca şi dorinţa de a rămâne aproape m-a răpus. Vâjâitul aerului gonind pe lângă urechi, tropotitul copitelor, bucuria de a zări, departe, liniile verzi ale unei alte păduri, coamele domoale ale dealurilor de la orizont, târguri şi mulţimi pestriţe, mereu altele, toate aceste vise s-au comprimat şi s-au scrijelit în inima mea. Ea ţine acolo, într-un ungher, galopurile, necugetarea, setea de necunoscut, visul nomad al celui fără de oprelişti şi fără de astâmpăr. De aceea, inima mea e bolnavă. Am coborât şi m-am priponit în lumea aceasta pentru câteva pricini. Unele merită, altele sunt de-a dreptul prosteşti dacă nu chiar penibile. După întemniţare vine eliberarea? Nu cred. Când temniţa chiar tu ţi-ai zidit-o în jurul tău cu propria voinţă.

„Reîntoarcere”? M-am reîntors? La micul meu bastion de încăpăţânare şi amară ironie.

Am avut, până luni, o colegă, Monica. Ea este, în continuare, dar nu mai e colega mea. Am avut mulţi colegi, de-a lungul timpului, în şcoală, la diferitele servicii pe care le-am prestat, la facultate, în redacţii. Din unele locuri nu-mi amintesc niciun chip şi niciun nume, sau îmi amintesc fulgurant. Colega aceasta a mea este specială pentru că seamănă uimitor cu mine. E ca şi cum m-aş regăsi într-o înregistrare video de acum 20 de ani. Acelaşi elan. Acelaşi aplomb. Aceiaşi argumentaţie extrem de logică şi de simplă. Cum să nu-ndrăgeşti o formulă a energiei tale de mai demult, pe care tu ai fixat-o într-un album şi constaţi că ea e vie, n-a dispărut şi-ţi pune în faţă o oglindă care te arată pe tine, cea de odinioară? Sigur, nu suntem identice, nici n-avem cum. Ea are multe în plus şi s-a format într-un alt timp, într-o altă epocă, revolută.

La plecare, mi-a amintit ceva. Atunci când a venit aici, i-aş fi spus că, pentru a te statornici în acest loc minunat, există două alternative: Ori renunţi la tine şi iei culoarea, forma şi apucăturile mediului, ori îţi disimulezi foarte bine personalitatea şi o încui undeva, mimând. Dacă nu reuşeşti, eşti nevoit să pleci.

Mi-a mai spus că un argument important în decizia ei a constituit-o situaţia mea actuală. Am avut destul timp să ne cunoaştem cu adevărat, cum nimeni din acest mediu nu mă cunoaşte. Mai bine că nu mă cunoaşte. A plecat pentru că n-a vrut să ajungă să facă şi ea un infarct şi să devină jumătate de om, pentru că s-au adunat prea multe imposibil de suportat, pentru că principiile nu trebuie ignorate şi pentru că, peste douăzeci de ani, nu vrea să ajungă şi ea un om sfârşit, marginalizat, ignorat ostentativ pentru că are alt mod de a înţelege acest domeniu. Deci asta sunt eu. Cred că chiar aşa sunt. Deci, unul dintre puţinii oameni cu care aveam ce vorbi a găsit cu cale să se salveze. Mă bucur şi mă întristez. De fapt, sunt foarte tristă. Dar tristeţea mea e una egoistă.

E un „septembrie fără cer”, doar cu un soare duşman care ne urmăreşte dibaci. Ţara aceasta a noastră este pe mâinile unor şnapani, ale unor hoţi care strigă „hoţul!” Nu e loc de normalitate. Corifeii „Noii drepte” coc în retortele lor otrăvite metode de stârpire a populaţiei. Ştiu că nu credeţi, cele rele li se întâmplă întotdeauna altora. Bătrânii şi nevolnicii n-au ce căuta în lumea lor de sclavi vioi şi cretinizaţi. Mă aştept să înfiinţeze nişte lagăre de concentrare în care pensionarii să fie momiţi cu un pachet de alimente pe gratis (fostele spitale ce vor fi transformate în azile de bătrâni). Unde să fie gazaţi. Va începe „vaccinarea gratuită” împotriva vreunui virus inventat la televizor. Dacă aveţi bunici şi părinţi la care ţineţi şi de care nu vreţi să vă scăpaţi, avertizaţi-i să nu se vaccineze. Avem un guvern fascist, extremist, care instigă la violenţă şi nu numai că instigă, va trece la fapte.

###

Salut blogosfera prietenă: Foaie pentru minte, Nea Costache, Vizualw, Schtiel, Teo Negură, Atitudini, Cella, Mirela Pete, Nicu, Rokssana, Bibliotecarul, Ioan Usca, G1b2i3, Rodica, Dictatura justiţiei, Zinnaida, Mircea Suman, Gabriela Elena, Andi Bob, Stropi de suflet şi draga de Shayna.

Anunțuri