Foto: Richard Heeks
Deasupra cer de stele”.
Ca un petec siniliu, sfâşiat din peretele Voroneţului, cerul de septembrie se uită uimit la noi. Uimit şi liniştit. Cu uimirea calmă a înţelepţilor care pe toate le ştiu şi nimic nu îi mai poate surprinde.
Sub el, năzuind şi visând, siluetele hieratice ale plopilor celor subţiri ca nişte facle, ale gorunilor celor viguoşi şi rubiconzi şi ale brazilor ca nişte vârfuri de suliţe. Ieşite din piramida muntelui, caută şi ele să ajungă mai sus. Muntele, dealul muntele, colina, muntele – pământul se înalţă pe vârfuri să atingă albastrul, culoarea cea pură şi fără de sfârşit.
Pe dealuri, albinele-şi adună ultimele ciubere cu nectar. De prin cămările merelor, piersicilor şi din potirul târziilor flori. Nucii-şi desprind una câte una ghioacele şi lasă în iarba uscată cocoloaşele cu inimă albă. În vie miroase a candelă, a lumină mierie şi-a mirt. Boabele traslucide seamănă cu baloanele de săpun în care se oglindeşte preajma curbată: frunzele, azurul şi celălalt bob.
E una dintre amintirile cele mai vii din copilărie. N-am avut parte de binefacerea grădiniţei, fiind un copil nevolnic şi bolnăvicios, trăind mereu în vecinătatea morţii. De aceea cred că ea mă şi cunoaşte atât de bine, pentru c-am copilărit împreună.
Am cusut, am împletit la ciorapi sau la câte o panglică din tricot şi, când osteneau mâţele şi se-afundau în fundul supatului de groaza mea, îmi găseam alt joc. Cu săpun ras pe răzătoare, într-o conservă veche, preparam o soluţie leşioasă, alburie. Dintr-o foaie de hârtie ruptă din caietele soră-mii, făceam o pipă pe care-o zdrenţuiam la unul din capete. Înmuiam capătul zdrenţuit în soluţia de săpun şi făcem baloane. Progresiv, învăţam să suflu astfel încât balonul să fie cât mai mare şi să nu se spargă. Am inventat, astfel, baloane mari cât capul meu de copil. De pe suprafaţa lui mişcătoare mă priveau uimiţi doi ochi căprui, alungiţi pe chipul meu palid, ferestrele curbate de pacă le-ar fi desenat Gaudi, cuptorul, concăvit şi el ca un desen suprarealist, uşa ce părea că dă spre lumea tainei. Lumea era cea recognoscibilă, din imediata mea preajmă, dar era cumva altfel, alcătuită de un Strâmbă-Lume dintr-o poveste la care doar astfel aveam acces. Chiar dacă lumea cea magică, strâmbată şi mişcătoare se stingea cu un plescăit sec, umplându-mă de stropi, într-o explozie ce-mi risipea pe haine frânturi din lumea dispărută, ştiam că pot s-o reinventez cu un alt balon. Cred că eram în stare să mă joc astfel, tăcând şi observând, ore în şir, pierdută în lumea efemeră a sferelor din peliculă subţire de apă cu săpun. Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci şi parcă şi astăzi văd oglinda mişcătoare.
Aşa îmi pare această toamnă. Ca o imagine de care demult nu mi-am mai amintit. Grea de magie, cu siluete strâmbate, efemeră şi atât de plină de necunoscut.
Vouă cum vă pare toamna aceasta?
A, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P,Q, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z, Φ, λ, Δ, Π.
Cum să ne pară? Rareori mai aminteşte de aromele de odinioară…
„Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă
Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte zări se duc
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă?” (În vie – Ion Pillat)
Acolo-i cu vie, la mine, mai mult cu betoane…
oloagă
De ce, draga mea? Ţi-ai frânt o aripă? Oblojeşte-o cu Reiner Maria Rilke.
Toamna este întotdeauna frumoasă. Noi nu mai suntem aceiaşi. Resimţim schimbarea în mod dureros.
Cred că-i un anotimp etern în care plonjăm şi noi din când în când.
Ca un făcut, parcă niciodată nu ne mai întâlnim cu vechile arome ale copilăriei. Am crescut într-un oraş mare şi, de aceea, parcă am un strop de invidie pentru cei care au copilărit în altă parte. Tot citesc şi parcă mi se face dor de parfumul de care n-am avut niciodată parte…
Şi eu am crescut la oraş, e drept într-unul mai mic, un târguşor.
În mahala. Acolo, viaţa are respiraţiile cât un mileniu. Iar acum, am şansa de a putea merge la ţară cât de des doresc. Toamna simt mai bine că sunt pământean – o vreme – decât în oricare alt anotimp.
Pingback: Septembrie – Aura Urziceanu si Aurelian Andreescu « my heart to your heart
Pentru mine toamna va fi intotdeauna frumoasa … un soi de frumusete distinsa, neobservabila la prima vedere.
E o distinsă doamnă din alt timp. Mereu vine când ne aşteptăm mai puţin. Şi mai sunt doar câteva zile cu cer de septembrie.
Va intereseaza un link exchange cu FILME1.NET? Avem in jur de 1200 unici/zi. Daca da, va rog sa ma contactati la adresa filme1net[at]gmail.com. Eventual, daca sunteti familiarizat cu LinkEx, va puteti adauga blogul automat pe site-ul nostru accesand http://filme1.net/parteneriat/. PS: Site-ul dvs. va fi listat automat in sidebar jos, la sectiunea Parteneri. Multumiri anticipate!
Poate că mă interesează. 🙂
Pingback: Let’s Do It Romania – ce au făcut liberalii de la sectorul 6 « Un blog cu atitudine
Pana in urma cu o saptamana, toamna asta nu prea mi s-a parut toamna, ci mai mult vara. Si nu vara tarzie, ci una adevarata. De cateva zile incoace, a inceput sa-mi placa, parca recunosc anotimpul bland de altadata.
Acelaşi sentiment îl am şi eu de vreo câteva zile; o dată, că nu mai arde soarele şi-apoi, sevele s-au făcut vălătuc.
Pingback: Linu-i lin,in vis te-alin… « lunapatrata
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 85) « Teo Negură
Pingback: Die Zauberflöte « Ioan Usca
Nu stiu de ce, nu i-am dat atentie. Dar dupa ce te-am citit, mi-e trist! Poate unde sunt niculitean, de obarsie (paterna) !? Sper sa-mi revin!
Madi si Onu
Şi tristeţea e o faţetă a luminii.
O antiteză reuşită.
Mi-am revenit.Mulţumesc!
Madi şi Onu
Mă bucur. Şi eu îţi mulţumesc.
Aglomerata, pe moment 🙂
Pingback: Doar atât: MULŢUMESC! « Florina Lupa Curaru