Foto: Richard Heeks

Deasupra cer de stele”.

Ca un petec siniliu, sfâşiat din peretele Voroneţului, cerul de septembrie se uită uimit la noi. Uimit şi liniştit. Cu uimirea calmă a înţelepţilor care pe toate le ştiu şi nimic nu îi mai poate surprinde.

Sub el, năzuind şi visând, siluetele hieratice ale plopilor celor subţiri ca nişte facle, ale gorunilor celor viguoşi şi rubiconzi şi ale brazilor ca nişte vârfuri de suliţe. Ieşite din piramida muntelui, caută şi ele să ajungă mai sus. Muntele, dealul muntele,  colina, muntele – pământul se înalţă pe vârfuri să atingă albastrul, culoarea cea pură şi fără de sfârşit.

Pe dealuri, albinele-şi adună ultimele ciubere cu nectar. De prin cămările merelor, piersicilor  şi din potirul târziilor flori. Nucii-şi desprind una câte una ghioacele şi lasă în iarba uscată cocoloaşele cu inimă albă. În vie miroase a candelă, a lumină mierie şi-a mirt. Boabele traslucide seamănă cu baloanele de săpun în care se oglindeşte preajma curbată: frunzele, azurul şi celălalt bob.

E una dintre amintirile cele mai vii din copilărie. N-am avut parte de binefacerea grădiniţei, fiind un copil nevolnic şi bolnăvicios, trăind mereu în vecinătatea morţii. De aceea cred că ea mă şi cunoaşte atât de bine, pentru c-am copilărit împreună.

Am cusut, am împletit la ciorapi sau la câte o panglică din tricot şi, când osteneau mâţele şi se-afundau în fundul supatului de groaza mea, îmi găseam alt joc. Cu săpun ras pe răzătoare, într-o conservă veche, preparam o soluţie leşioasă, alburie. Dintr-o foaie de hârtie ruptă din caietele soră-mii, făceam o pipă pe care-o zdrenţuiam la unul din capete. Înmuiam capătul zdrenţuit în soluţia de săpun şi făcem baloane. Progresiv, învăţam să suflu astfel încât  balonul să fie cât mai mare şi să nu se spargă. Am inventat, astfel, baloane mari cât capul meu de copil. De pe suprafaţa lui mişcătoare mă priveau uimiţi doi ochi căprui, alungiţi pe chipul meu palid, ferestrele curbate de pacă le-ar fi desenat Gaudi, cuptorul, concăvit şi el ca un desen suprarealist, uşa ce părea că dă spre lumea tainei. Lumea era cea recognoscibilă, din imediata mea preajmă, dar era cumva altfel, alcătuită de un Strâmbă-Lume dintr-o poveste la care doar astfel aveam acces. Chiar dacă lumea cea magică, strâmbată şi mişcătoare se stingea cu un plescăit sec, umplându-mă de stropi, într-o explozie ce-mi risipea pe haine frânturi din lumea dispărută, ştiam că pot s-o reinventez cu un alt balon. Cred că eram în stare să mă joc astfel, tăcând şi observând, ore în şir, pierdută în lumea efemeră a sferelor din peliculă subţire de apă cu săpun. Au trecut aproape patruzeci de ani de atunci şi parcă şi astăzi văd oglinda mişcătoare.

Aşa îmi pare această toamnă. Ca o imagine de care demult nu mi-am mai amintit. Grea de magie, cu siluete strâmbate, efemeră şi atât de plină de necunoscut.

Vouă cum vă pare toamna aceasta?

A, B, C, D, E, F, G, H, I, Î, J, K, L, M, N, O, P,Q, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, ZΦλΔΠ.