Etichete

, , , , ,

Am urmărit cu interes declaraţiile recente ale liderilor PSD. În primul rând, pentru că mă preocupă soarta acestui partid, singurul apropiat măcar formal ideologiei de stânga. Apoi, pentru că opoziţia de la acest moment este dezamăgitoare şi străină de situaţia reală a românilor. Politicienii – oricare ar fi ei şi orice apartenenţă ar avea – uită de „electorat”, se înstrăinează şi se detaşează imediat după alegeri, urmându-şi propriile nevoi sau propriile interese. Acesta este sentimentul pe care ni-l lasă politica de la acest moment. Inter-relaţionarea dispare, legăturile cu oamenii simpli se volatilizează. Un partid care clamează a fi „al celor mulţi” n-ar trebui să sufere de elitism.

De ce este opoziţia atât de ineficientă şi de apatică? Nu cred că parlamentarii au credite pe care nu le pot achita, nu cred că-i sună băncile, nu cred că trebuie să-şi mai ia o a doua slujbă, în locuinţele lor nu e frig şi nu-şi calculează fiecare bănuţ să le ajungă pentru cele trebuincioase traiului. „Sătulul nu-i crede celui flămând” – spune o înţeleaptă vorbă românească. Cetăţenii României nu sunt vinovaţi – aşa cum încearcă să ne culpabilizeze mereu şi mereu guvernul infinitezimal Boc – pentru situaţia economică a României. Nu ei au contractat un împrumut înrobitor cu FMI-ul, nu ei alungă investitorii cu măsuri aberante, nu au cerut ei ostracizarea clasei de mijloc (dascăli, personal medical, funcţionari). Românii au desemnat prin vot nişte reprezentanţi care să se ocupe cu administrarea treburilor ţării. Şi din votul lor s-a ales praful pentru că o mână nevăzută – dar ştiută – a reconfigurat majorităţile după interes şi bunul plac. România e un stat fără conducători inspiraţi şi iubitori de popor dar şi fără opozanţi vizionari şi credibili. Fiecare îşi face legea lui în funcţie de cât de abil este, în funcţie de câţi bani are şi în funcţie de cât tupeu poate valorifica. Societatea a devenit un smârc în care fiecare vânează după abilităţi. Fără un echilibru real între putere – cu caracterul ei inform, insidios, cu manevrele ei murdare şi ticăloase, cu propaganda ei deşănţată şi mincinoasă – şi opoziţie – dezlânată şi fără proiecte, mereu reactivă şi fără un strop de imaginaţie, fără vigoare şi mereu plângăcioasă, România nu are perspectivă. Ne-am încuiat în acest borcan uriaş închis etanş şi ne vom devora unii pe alţii. Guvernarea ucide, otrăveşte, distruge, fură, amanetează viitorul copiilor noştri şi, în tot acest timp, opozanţii stau cu mâinile adâncite în fundul buzunarelor şi ridică din umeri. De ce se întâmplă toate acestea? Sunt multe variante de răspuns.

Partidul Social Democrat s-a desprins de electoratul său, l-a abandonat, începând cu 2005. Cum s-a întâmplat asta? Treptat. Prin înstrăinarea de „poporul PSD”. Am avut un preşedinte de ţiplă, croit şi ambalat în laboratoarele  americane. În orice fotografie ai vrea să-l lipeşti, el e strâmb, crispat, ieşit din cadru, nepotrivit. I-a „mirosit urât” istoria acestui partid în care a fost implantat ca un factor alogen. N-a reuşit să facă priza necesară la structurile partidului, n-a reuşit să devină empatic cu filozofia social-democrată şi asta s-a repercutat în baza partidului. Fiecare preşedinte şi-a adus „oamenii lui”, reconvertiţi sau inventaţi ad-hoc. O încercare perpetuă de a sări mai sus decât predecesorul, de a inventa o nouă formulă magică, de a ieşi în evidenţă. Un partid nu este o platformă elastică pentru sărituri. Asta n-a înţeles nici Mircea Geoană, care a jucat mereu la marginea partidului şi n-a înţeles, iată, nici Victor Ponta care crede că tinereţea e o calitate suficientă pentru a conduce. Abţibildul cu Mircea Geoană s-a dezlipit de pe sigla celor trei trandafiri fără să lase nici măcar o urmă de adeziv. El pare personajul aflat în căutarea autorului care poate să-i scrie piesa. În care, evident, va juca la fel de fals şi de penibil. Mircea Geoană nu are nicio credinţă. Are doar dorinţa isterică de a sări cât mai sus. Fără să-i pese peste cine cade.

Comandamente de tipul: ” Eu vreau!”, „Aşa vreau eu!” nu pot deveni linii directoare pentru nicio formulă de management politic. Voinţa conducătorului trebuie să fie o expresie a voinţei general-acceptate, o rezultantă a acesteia şi nu o impunere. Avem experienţa impunerii de la Cotroceni. Nu ne mai trebuie o alta.

Vremea experimentelor cu „alogeni”, cu „implanturi” şi cu „variante de avarie” în PSD cred că a trecut. Vine o campanie electorală dură, foarte dură în care se va juca murdar, cu cele mai insalubre arme. Nu ştiu ce face PNL-ul, e treaba lui. A convenit la închegara aceastei alianţe pentru că îi convine imaturitatea, impulsivitatea, lipsa de măsură şi de înţelepciune a lui Victor Ponta (care, în treacăt fie spus, este foarte prost consiliat). Dacă are o perspectivă pentru România şi dacă crede că social-democraţia va să aibă un viitor, trebuie să se aşeze în dispozitiv de luptă. Nu cu novici abia înţărcaţi, nu cu ciudaţi care se agaţă de mânerele funcţiilor şi cu ultima suflare în prim-plan.

Cred că PSD-ul trebuie să se întoarcă la oamenii adevăraţi, vii, chinuiţi, hăituiţi în propria ţară, alungaţi şi vânaţi sau pur şi simplu ignoraţi de actuala putere din România şi să-şi aleagă un conducător care e în stare să adune partidul şi să-i dea o direcţie. Altfel, riscă să devină o formaţiune neglijabilă, de 15%, bună de agăţat la butoniera vreunei alianţe.

Anunțuri