Apus de toamnă la Zoro
Aţi observat că n-a mai plouat serios din luna august. Aici. Acum ne ne prea pasă, n-avem de săpat, n-avem de plantat, n-avem de recoltat. Nici de semănat. De 6 ani încoace, îmi petrec verile cu trandafirii. Vorbesc cu ei, ei îmi spun poveşti din universul trandafirilor. Toată vara şi-au construit tije lungi şi groase. Până acum se-ntreceau cu florile: care să fie mai învoaltă, care să fie mai parfumată, care să adune cât mai multe boabe de cleştar din noapte şi să le dăruiască soarelui de dimineaţă ca pe-o ofrandă. Mulţi oameni au încercat, de-a lungul timpului, să mă înveţe, să îndepărteze ce le părea lor prisoselnic, să îndrepte câte o trăsătură, să sufle în jarul unui foc mocnit. Dar nimeni nu m-a învăţat ce m-au învăţat trandafirii. De la micul boboc, cât unghia mea mică, la răpitoarele rochii foşnitoare şi înrourate. Pentru mine, raiul e un lan de trandafiri. Acum trei săptămâni, parcă presimţind că li se va interzice să înflorească, au dat ultimul spectacol al splendorii. Apoi a venit bruma… Toată iarna vor sta acolo, în tulpinile lor îngheţate şi vor visa la următorul spectacol. Într-o tulpină anostă, care nu are nimic estetic şi nimic grandios, se pregăteşte splendoarea căreia sper să-i fiu contemporană şi vara viitoare. Dacă nu vor seca toate apele, desigur.
Trandafirii sunt şi florile mele preferate… Mă uimesc mereu cu frumuseţea cupelor, cu bogăţia lor de culori, dar şi cu parfumul pe care altă floare nu îl are.
Nu ştiu de ce dintre toate florile (care toate îmi plac) tradafirii mă fascinează. Cred că îi leg de o amintire foarte dragă a copilăriei, când veneam cu părinţii de la bunica. Era întunericul acela de vară, răcoros şi plin. Mă ţinea fiecare de câte o mână şi mă „treceau” peste băltoace sau peste gropi. Trotuarul era pavat cu lespezi roşietice, aproape lustruite de paşi. Strada se numea Sfânta Maria. În fiecare grădină din faţa caselor pe lângă care treceam, înfloriseră trandafirii şi, în înserare, îşi răsfirau parfumul. Mama a rupt un trandafir roşu, mi l-a pus sub nas şi apoi în mână. Cred că atunci am iubit-o cel mai mult din întreaga mea copilărie. Sau atunci am realizat c-o iubesc, nu ştiu. Era fericită şi zâmbea într-un fel al ei, numai ea zâmbea aşa.
Şi eu am o amintire la care mă gândesc destul de des. Cu ani în urmă, m-am dus în peţit, la viitorii socri. Eram destul de tensionat şi mă preocupa ce mi-ar fi putut răspunde cei doi oameni simpli, pe care urma să-i văd prima oară. Şi-mi era puţin frică de viitorii cumnaţi, cam toţi foarte şugubeţi. Mna, era vorba de prima impresie, nu?
Atunci când am intrat în curte, privirea mi-a fost atrasă însă de două tufe de trandafiri roz. Frumoşi, graţioşi şi parfumaţi. Nu pot uita acea imagine!
Buna ziua ,
Ma iertati ca va deranjez dar vin cu rugamintea la d-voastra sa sustineti proiectul pe care l-am inceput „Sa fim oameni…”.Doresc sa puneti un banner pe blogul d-voastra.ca sa putem ajuta oameni care are nevoie de noi.http://safimoameni.blogspot.com/
Va multumesc pentru intelegere!
Impreuna putem schimba vieti
Atept raspunsul d-voastra la pagina de e-mail placintavlad@yahoo.com
Pingback: Food « O lume in imagini
Pingback: Calvin « schtiel
Pingback: Hamilton Pool « O lume in imagini
Îmi place liniștea din aceste fotografii, parcă din afara lumii…
E, într-adevăr, un loc dinafara lumii, cum inspirat ai sesizat. Acolo, ritmurile sunt ample şi largi, nu există grabă şi toate se fac „când le vine vremea” – aşa zice moşul nostru din vecini, un înţelept mai înţelept decât toate academiile la un loc.
Pingback: Octavian Paler, Yiruma si Alex Mazilu « Gabriela Elena