Apus de toamnă la Zoro

Aţi observat că n-a mai plouat serios din luna august. Aici. Acum ne ne prea pasă, n-avem de săpat, n-avem de plantat, n-avem de recoltat. Nici de semănat. De 6 ani încoace, îmi petrec verile cu trandafirii. Vorbesc cu ei, ei îmi spun poveşti din universul trandafirilor. Toată vara şi-au construit tije lungi şi groase. Până acum se-ntreceau cu florile: care să fie mai învoaltă, care să fie mai parfumată, care să adune cât mai multe boabe de cleştar din noapte şi să le dăruiască soarelui de dimineaţă ca pe-o ofrandă. Mulţi oameni au încercat, de-a lungul timpului, să mă înveţe, să îndepărteze ce le părea lor prisoselnic, să îndrepte câte o trăsătură, să sufle în jarul unui foc mocnit. Dar nimeni nu m-a învăţat ce m-au învăţat trandafirii. De la micul boboc, cât unghia mea mică, la răpitoarele rochii foşnitoare şi înrourate. Pentru mine, raiul e un lan de trandafiri. Acum trei săptămâni, parcă presimţind că li se va interzice să înflorească, au dat ultimul spectacol al splendorii. Apoi a venit bruma… Toată iarna vor sta acolo, în tulpinile lor îngheţate şi vor visa la următorul spectacol. Într-o tulpină anostă, care nu are nimic estetic şi nimic grandios, se pregăteşte splendoarea căreia sper să-i fiu contemporană şi vara viitoare. Dacă nu vor seca toate apele, desigur.

Anunțuri