Etichete
eleve indragostite de profesorul de pian, Ionel Teodoreanu, Lolita, Loreley, Nabokov, profesor acuzat de sex cu o minora, profesorul de pian
Foto: The Fashion Spot
Heinrich Heine – Loreley
Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.
Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scînteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.
Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-‘necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
Pubertatea este o boală nefericită. Un frison, o exacerbare, o furtună ce poate să înghită pentru totdeauna viaţa tinerei fete, să sfarme luntrea destinului ei precum fecioara Loreley ce atrage cu cântecul fermecat marinarii care-şi pierd vieţile înghiţiţi de ape.
Mi-am amintit de această legendă filtrând informaţiile care ajung inevitabil la urechile noastre. Un profesor (artist şi maestru) se îndrăgosteşte şi este iubit de două tinere fete cărora le dezvăluie tainele muzicii. Dacă închizi puţin ochii şi-ţi imaginezi pianina sau pianul ( în sine obiecte seducătoare, cu clapele lor albe şi negre, o femeie sau un bărbat, dacă le personifici, sau un androgin pe care, prin virtuozitatea ta, îl urci în slavă sau îl cobori în iad, îl răsfiri şi îl aduni cu degetele), penumbra, braţele albe şi rotunde ca nişte droturi, puritatea învăţăcelului şi râvna lui de a dibui tainele cutiei cu sunete, armoniile şi contrapunctul, toată această atmosferă este una erotică. De când e lumea lume, fetele tinere (eleve sau nu), aflate în Zodia Zburătorului, se îndrăgostesc de dascăli. Nici ele nu ştiu dacă se îndrăgostesc, poate e doar proiecţia exacerbată a feminităţii lor care acum se iveşte, acum dă în clocot şi acum îşi încearcă puterile. Iar arta e un mediu perfect pentru propagarea şi intensificarea sentimentelor care acum nu au nume, sunt doar impulsuri ale fiziologiei. Micul boboc de floare visează înflorescenţa, splendoarea, împărtăşirea cu dragostea soarelui şi cu mângâierea stropilor de ploaie. El nu ştie că, dacă se va deschide prea repede, prea repede se va ofili. Dar florile noastre nu mai cresc în grădini şi nu mai respectă legile pământului şi firii. Le-am tăiat de când erau nişte bumbi şi le-am pus în vase de apă cu biofermenţi de creştere intensivă, cu conservanţi şi potenţiatori de mireasmă. Le rulăm, în fiecare zi, în ferestre, imagini cu femeiuşti care reuşesc în viaţă doar prin arcuirea coapselor şi ondularea torsului, doar cu îndrăzneala sânilor expuşi cu ostentaţie, la umbra sau în proximitatea vreunui fante încărunţit şi vag pedofil. Întreaga legendă a reuşitei în viaţă, este, pentru fetele noastre de acum, legată imagologic de seducţia unui crai trecut dar gros la cont. Şi-atunci, ne mirăm şi ne indignăm, ne oripilăm şi ne perpelim că fetele de 12 sau de 14 sau de 16 ani se îndrăgostesc de cei învestiţi cu autoritate şi care le pot facilita succesul? Şi ne considerăm îndreptăţiţi în indignarea noastră. Trist. Când o întreagă industrie media le arată, le indică şi le invită pe această cale – a sexului contra succes şi bunăstare – n-ar trebui nici să ne indignăm, nici să pozăm în pudibonzi şi, în primul rând, să nu ridicăm piatra. Adolescenţa trăită în România anului de graţie 2011 este o încercare continuă. Tinerii nu au modele adevărate, nu au repere, nu au cultură (care pune o anumită frână exhibării instinctelor), nu au educaţie morală – şi de unde-ar avea într-o societate fără morală sau cu morala de-a valma, unde lipsa de onestitate e cuvântul de ordine şi cheia reuşitei? Noi i-am împins aici, în această arenă unde totul e permis, unde sexul e o bagatelă, unde trupul nu este iubit şi respectat ci doar folosit, unde imaginaţia nu aduce decât nebunie şi autodistrugere. Noi. Întreaga lume de adulţi împinge următoarea generaţie în acest ţarc în care, după epuizarea tuturor senzaţiilor, nu mai e nimic decât ratare şi lipsă de speranţă. Şi neant.
Sper să nu vă şochez prea tare. Cred că părinţii care au descoperit jurnalul fetei şi au fugit cu el în braţe la poliţie sunt nişte idioţi. Nişte iresponsabili care au aruncat cartoful fierbinte sau pisica moartă (de multă vreme) în braţele autorităţilor. Să rezolve ele orbirea lor. Când stai cu o fată (şi artistă) în aceiaşi casă şi nu comunici deloc, consideri că trebuie să-i oferi doar apă, paie şi aşternut şi cu asta ai încheiat rolul tău de părinte şi protector, e grav. Înseamnă că exact tu, părintele cel imbecil ai împins-o pe biata fată să caute dragoste în altă parte, să-şi împlinească nevoie de comunicare, de comuniune, să se simtă importantă pentru cineva, să se simtă iubită şi unică pentru cineva. Închipuiţi-vă cu câtă concupiscenţă au citit poliţiştii destăinuirile bietei fete. Care erau ale ei, erau gândurile ei secrete pe care nimeni nu trebuia să le citească, ea le-a scris pentru că n-avea cu cine vorbi! Pentru că ştia sigur că înafară de pagina albă, nu are o altă entitate căreia să-i povestească trăirile ei despre care nici nu era sigură că sunt în totalitate vinovate – cum să fie, când toate „vedetele” şi-o pun în faţa camerelor de filmat, oricând şi oriunde? De ce este iubirea ei mai puţin importantă decât iubirea monicăi columbeanu?
E o poveste tristă. Cinci vieţi distruse dintr-o lovitură, dacă nu mai multe. Profesorul – care are partea lui impresionantă de vină pentru că un adult trebuie să fie responsabil şi să-şi ţină sculele în pataloni -, cele două fete a căror carieră artistică începută sub asemenea auspicii s-a şi încheiat apoteotic – en fanfare- în vuietul mass-media româneşti ahtiate după violenţă, sex, libidinoşenie, imoralitate şi murdărie, părinţii lor cei orbi şi inepţi şi, inevitabil, următoarele victime care văzând o asemenea oportunitate de a deveni vedete, nu vor pregeta să-şi exhibe – imaginar sau nu – simţirile.
Cazul acesta ilustrează desăvârşit mizeria morală din România – întreţinută prin toate mijloacele -, convulsia anarhiei ce domneşte în întreaga noastră societate, precaritatea învăţământului, impotenţa legilor şi marea noastră găunoşenie şi libidinoasa dorinţă de a privi pe gaura cheii oriunde ni se pare că ar fi ceva tenebros de văzut.
###
Dăm mai departe: Shayna, Rokssana, Supravieţuitor, G1b2i3, Teo, (b)Arca, Ioan Usca, Max Peter, Lecturi recenzate, Filumenie, Vizualw, Schtiel, Gabriela Elena, Blogulise, Daurel, Zamfir Pop, Zinnaida, Mirela Pete, Raza mea de soare, Elisa, Atitudini, Răzvan Rinder.
Gabriela Savitsky 
Pingback: Superlativul cuvântului “ipocrizie”: PD « Un blog cu atitudine
Pingback: hotarare « Rokssana's Blog
Citind titlul tau, mi-am zis: iata un excurs teoretic intre Nabokov si Teodoreanu!
Se pare ca am ghicit (sau am gresit) doar pe jumatate. Macar si pentru faptul ca, dupa parerea mea, textul tau este prea tributar subiectivismului. Sigur, nimeni nu poate fi (probabil ar fi chiar contraproductiv) obiectiv in proportie covirsitoare. Tu insa, aici, vorbesti de parca ai fi, cumva, PARTE din toata povestea. Ceea ce, inevitabil, te impinge la a transforma niste prezumptii in convingeri. Spun asta fiindca, fata de citeva dintre afirmatiile tale – implicite sau explicite – am rezerve destul de mari. “Un profesor (artist şi maestru) se îndrăgosteşte” –zici tu, facind abstractie de faptul ca “tinta” sentimentelor (?) lui era dubla. Iata un personaj scos cam devreme din ecuatia vinovatiei colective pe care incerci sa o rezolvi mai la vale. Sigur, e adevarat ca vinovati sintem toti (mai putin profesorul, care era indragostit, nu?), macar si doar prin inactiune, dar sa nu cadem, totusi, in capcana portocalie (toti fura, toti mint, toti sint la fel)!
Si-apoi, nu te-ai grabit cu concluziile? Cazul e abia la inceput. Chiar sa nu mai stoarca televiziunile nimic de-aici? Adu-ti aminte, chilotii Elodiei au aparut abia prin episodul jde mii si ceva!
Tu vorbesti de orbirea parintilor, iar eu imi aduc aminte de mama unei pustoaice de liceu, care-si freca miinile bucuroasa ca fata ei tocmai se incurcase cu un venerabil(!), probabil mai batrin decit tat’su. Imi spui de cariera artistica, tocmai ruinata, a celor doua fete. Oare cite bilete ar vinde un concert de pian, la patru miini delicate, sub bagheta unui rechin al media?
Trecind peste bolovanoasele si politehnistele mele observatii, trebuie sa spun ca rezonez, la modul absolut, cu majoritatea covirsitoare a sustinerilor tale.
Pentru ca, da, textul tau e, pe cit de trist, pe atit de adevarat. Felicitari!
Foarte inspirat comentariul tău; nu pot bănui de ce-l „acuzi” de bolovănism şi politehnism. 😀
O să încerc să-ţi răsfir sau destram obiecţiile, punctual, în măsura în care pot:
1). Dacă aş fi analizat personajele celor doi autori prin comparaţie sau paralel (uite că mi-ai dat o idee!) numai cei avizaţi ar fi ştiut despre ce şi cine scriu. Nu sunt elitistă. Nu cred nici în „culturalizarea maselor”, sunt, cu filozofia actului artistic, undeva în media aritmetică a acestor două. Pentru a pricepe arta trebuie să ai nevoie de ea, să ai o sete interioară. Ca să începi să simţi setea, trebuie să fii ceva mai mult decât nevoile tale primare. Fiecare om are un fir subţire de simţ al frumosului. Chiar şi atunci când trage cu ochiul la un decolteu sau la nişte grezne.
2). Evident că sunt subiectivă. Am „mocnit” o după-amiază asupra acestei frânturi de realitate. Faptul că a ajuns în presă este revoltător. Să expui două copile la aşa un linşaj mediatic este absolut de neîngăduit. Nu sunt parte. Prietenul meu m-a învăţat un truc. Să mă pun mereu în ipostaza celuilalt. Şi să încerc să văd, cât mai obiectiv, din unghiul şi cu simţirea celuilalt. Aşa că, mai întâi m-am pus în ipostaza părintelui care află că fata lui nu mai e inocentă şi nu numai că nu e inocentă dar are o relaţie cu un profesor. Cred că tatăl a fost „inspiratul” care a luat caietul şi s-a dus să-l depună la poliţie (ca să aibă şi poliţiştii parte de lecturi frivole). Femeile sunt ceva mai raţionale în asemenea situaţii, nu sunt aşa „alfa” şi pline de feromoni. Dacă eram într-o asemenea situaţie (zic, ipotetic) aveam o discuţie cu fata. Apoi, o mutam la altă şcoală şi apoi i-aş fi prezentat directoarei şi poliţiei realitatea. Aşa… a ieşit o mare porcărie. Apoi am încercat să văd realitatea din punctul de vedere al fetei. E clar că fata asta îşi va urî părinţii în eternitate. Şi, drept să-i spun, îi dau dreptate. Nu numai că n-au vorbit niciodată cu ea, nu i-au înţeles nevoile, nu au fost acolo când ea a fost nesigură dar au mai şi stigmatizat-o şi-au pus-o la zid pentru a fi linşată. Mi-e mai greu să înţeleg povestea din punctul de vedere al profesorului. Deşi morala e foarte laxă. Deşi fetele sunt acum nubile de la 11 ani. Deşi apropierea şi intimitatea care se creează între maestru şi învăţăcel justifică, într-o măsură, accidentul. Toate acestea nu pot explica devierea individului. În Rusia, pedofilii sunt castraţi chimic.
3). Nu m-am uitat la niciun episod Elodia. Detest OTV-ul şi-i dispreţuiesc pe otevişti.
4). Există părinţi şi genitori. A fi părinte e piatra de încercare a oricărui om care are un copil. Nu există nicio misiune mai complexă, mai minunată şi mai copleşitoare dar nici mai anevoie decât asta.
Mulţumesc. E atât de trist… E sfâşietor de trist pentru cei care vin după noi, atât de confuji şi atât de nepregătiţi pentru viaţă.
Si, iata, individul despre care tu spuneai, atit de intelegatoare, “Un profesor (artist şi maestru) se îndrăgosteşte”, declara cu nonsalanta: „Da, am facut sex cu ele”. In asemenea cazuri, nuantele sint determinante!
Pingback: Conotatii ascunse, usor misogine; asa a … « Daurel's Blog
Pingback: Haideti sa plantam un copacel!19 noiembrie, judetul Timis « my heart to your heart
Pingback: Haideti sa plantam un copacel!19 noiembrie, judetul Timis « Supravietuitor's Blog
Ne-am cutremurat si revoltat cand am aflat ca niste profesori s-au incurcat cu elevele lor.
Nu inteleg, nu pricep cum poate un barbat sa intretina relatii sexuale cu un copil.La 12 ani, fetele mai sunt copii?
Cred ca aceste generatii ale internetului, canalelor de televiziune cu fel si fel de „modele” sunt diferite de noi care le putem fi parinti sau chiar bunici.
Nu-i intelegem, nu avem timp de ei, iar copiii nostri au nevoie de iubire, mangaiere, de vorbe bune, au nevoie sa se simta ocrotiti.
Pe mine ma revolta si ma infioara cazurile cand parintii isi abuzeaza sexual copiii mici, chiar de cateva luni…
Si eu cred ca noi suntem vinovati pentru aceste nenorociri.
Nu trebuie să ne învinovăţim aşa, in corpore.
Cei care-şi abuzează copiii sunt bolnavi psihic şi ar trebui ucişi. Îmi pare rău că trebuie să gândesc aşa, dar pentru un asemenea monstru nu există cale de întoarcere, iertare sau vindecare.
Fetele sunt pregătite fiziologic dar nu şi psihic pentru o relaţie, de la 11-12 ani. Din pricina alimentelor cu conservanţi şi hormoni de creştere, modificate genetic şi aşa mai departe.
Şi eu am fost îndrăgostită de un profesor (de cel de limba şi literatura română), dar nu mi-a trecut niciodată prin cap … . Era o afecţiune serafică şi care mă mobiliza extraordinar să ajung să citesc măcar cât citise el şi să scriu desăvârşit ca să-i smulg un cuvânt de apreciere. Dar asta a fost acum o mie de ani. Nici măcar în cele mai îndrăzneţe imaginări nu m-am gândit la o apropiere fizică.
Pubertatea este perioada cea mai grea, cea mai plină de transformări esenţiale, din viaţa unui individ, mai ales de sex feminin. Se întâmplă că, exact cînd apare aceasta, pe la 11-12 ani, părinţii, mai ales mamele, să considere că „de acuma sunt mari, să-şi aibă singuri de grijă”. Şi rup orice brumă de legătură cu şcoala, unde încep sau se petrec isprăvile odraslelor.
La rândul lor, dascălii, cei mai mulţi fără chemare pedagogică, se interesează prea puţin (ori se interesează ca acest profesor de pian, sau ca acela de sport de la „Jean Monnet”) de viaţa şi frământările preadolescenţilor şi adolescenţilor.
În aceste condiţii, acţionează cu succes alţi factori cu influenţă în formarea caracterului: strada, televiziunea, internetul. Nimeni nu controlează aceşti factori din punct de vedere educativ. Nici părinţii, nici şcoala, nici autorităţile. Câţi părinţi ştiu ce aud şi văd copiii lor pe stradă, în găştile de cartier ? Câţi părinţi ştiu ce văd şi ce scriu copiii lor pe internet ?
Nu mai spun decât atât, căci aş scrie un roman de nu m-aş opri. Intraţi pe site-ul tpu.ro. E un site dedicat celor tineri, care pot pune aici intrebări din diverse domenii. Citiţi întrebările lor (dar şi răspunsurile) de la rubricile „Adolescenţi”, „Dragoste şi sex”, „Familie şi relaţii” etc. De cele mai multe ori, cei care întreabă, precum şi cei care răspund, nu îşi spun vârsta, desigur, nici numele. Se poate ghici însă vârsta cu multă uşurinţă după exprimare, după unele referiri la şcoală etc. E cu-tre-mu-ră-tor ce pot să scrie copii de 8-10-12 ani ! Uitaţi-vă !
Este foarte greu, într-adevăr, să ţii pasul cu realitatea din capul adolescenţilor şi preadolescenţilor de astăzi. Generaţii după generaţii au înlăturat morala, pudoarea, onestitatea şi caracterul considerându-le, pe rând, demodate. Cred că toţi am crescut cu enunţul acesta auzit de la părinţi: „pe vremea mea nu era îngăduit”. Şi, de la o generaţie la alta, standardul moral a fost coborât. Părinţii de astăzi au crescut în comunism. Se simt ei înşişi „depăşiţi” şi se şi culpabilizează pentru asta. Că, adică, au în cap nişte rigori cam … prăfuite. Şi, din pricina acestui complex, permit copiilor mult mai multe decât simt că ar fi normal. Ştiu că nu e bine dar se tem să nu piardă dragostea copiilor restricţionându-i. E un carusel al distrugerii cu dus-întors.
O să mă uit, vă mulţumesc.
Draga mea Gabriela, acel „uitati-va!” nu s-a vrut defel o distantare intre noi doua, a fost un apel catre toti cei care iti citesc articolul, nu am fost destul de explicita.
Sa ai o saptamana usoara ! 🙂
Pingback: Parfumul zeiței Ciocolată « Mirela Pete. Blog
Începusem să citesc versurile lui Heine şi eram deja dus în împărăţia visării. Continuând să citesc, îmi dau seama despre adevăratul subiect. Nu-mi vine să spun prea multe despre profesori. Acum mulţi ani am fost şi eu oarecum un educator, dar nu am avut în faţă niciodată o astfel de alternativă. Poate că pare un stereotip acel… „erau alte vremuri”, dar din punctul de vedere al educaţiei (măcar morale), nu se pot compara cu ce-i acum prin învăţământ (spun asta, chiar dacă risc înjurături).
Eu sunt de acord cu concluziile pe care le tragi în ultimele două paragrafe. Probabil că n-aş fi putut să o spun mai bine decât tine.
Îţi mulţumesc pentru acest articol!
Nu ai de ce să-mi mulţumeşti, o e o oroare ce trăieşte această generaţie.
Am participat astă-vară la un curs (n-o să-i zic training). Toţi ceilalţi participanţi erau de vârsta mea, adică trecuţi de prima tinereţe. Am întrebat-o pe fata care o făcea pe profesoara care e criteriul pentru care a ales oameni mai în vârstă. Şi de ce nu instruiesc tineri, pentru că ei au mai multă energie, determinare, etc. Răspunsul m-a lăsat mască. Mi-a spus că generaţia crescută cu un picior în comunism şi cu celălalt în tranziţie e din start o generaţie de rataţi. Nesiguri, fără ambiţie, trăind în lumea virtuală, neîncrenzători. Care nu sunt în stare să ducă o întreprindere până la capăt, care clachează la primul eşec. Asta m-a întristat grozav.
Inceputul nu prevestea nimic din formidabila analiza facuta pe parcurs.
Dar a venit momentul in care , folosindu-te de toate simturile, uneori intinse la limita, de intreaga feminitate, dar mai ales de indiscutabilu-ti talent spre a zugravi o atat de complexa si captivanta realitate.
Acest articol ar trebui sa fie obligatoriu predat in scoli, dar si inmanat sub semnatura parintilor aflati in postura de a avea copii cu care n-au apucat inca sa discute asemenea subiecte delicate.
Dar intr-o societate de consum ( Doamne cat ne-am dorit-o !) nu-i timp si nu-s nici bani pentru educatie, astfel de cazuri ne avand alte urmari (in afara celor nefericite a eroilor de sexscandal), decat poate doar o scurgere de bale libidinoase din partea celor care nu se vor mai multumi ca pana acum cu prospaturi de 18-20 de ani, vazand ca se poate cobori vertiginos varsta papusilor sexuale.
De altfel in Protocoalele Sionului se spune ca fetele de goi pot fi abuzatete incepand chiar cu varsta de 6 ani !
E copleşitor comentariul tău, o să-ţi răspund detaliat. Dar nu acum.
La capitolul „feminitate”, subsemnata e destul de precară (m-am născut şi am crescut cu acest complex infernal, că a fi fata e un handicap, in mahalaua mea unde daca n-aveai pumni si tupeu puteai sa fii si genial, era egal cu zero). Nu înţeleg feminitatea decât ca pe o completare a masculinităţii, ca pe o poderare a agresivităţii şi nevoii de competiţie a principiului masculin, n-am considerat vreodată – şi nici nu cred că voi considera în viaţa aceasta – că a fi „femeie” reprezintă vreun atu. Îmi lipseşte viclenia instinctivă a femeilor în a-şi atinge obiectivele. Şi n-o fac pe modesta, că n-am de ce. Cred că intuiţia noastră împreună cu logica şi rigoarea masculină pot ajunge, îmbinate armonios, la perfecţiune. Dacă există altă perfecţiune decât cea pe care-o visăm.
E o nevoie de educaţie generală în lumea noastră. Am luat formele capitalismului, spoiala, pospaiul, dar nu avem şi fondul, nu avem baza, nu avem ştiinţa de a folosi libertatea şi nici puterea de a ne opune tăvălugului consumist care, de la obiecte a ajuns, iată, la trup. Şi trupul a devenit un obiect de tranzacţionare, un lucru oarecare care poate fi cumpărat şi vândut. În primul rând adulţii ar trebui educaţi. Am avut, la un moment dat, când credeam că sistemul ăsta al nostru chiar se ocupă cu ceva (între timp mi-a trecut) ideea înfiinţării unei Şcoli a părinţilor, am şi popularizat ideea. Cui îi pasă? Suntem în junglă. Cine supravieţuieşte, merge înainte.
Pingback: Robert Falk (18 noiembrie 1886 – 1 octombrie 1958), pictor rus « my heart to your heart
Pingback: Parfum de ciocolata… « lunapatrata
Pingback: Folderul – 2 « Ioan Usca
Pingback: Poveste de vis (58) « Teo Negură
Pingback: Dilema lui Moş Crăciun « Stropi de suflet la vedere
Ai dat mai departe. Am primit. Ce urmeaza:
Recepţionat. 🙂
Pingback: Muzee din Cluj. Life in pictures « Clipe de Cluj
Pingback: Brazii lui Mos Crăciun. LIFE IN PICTURES « Stropi de suflet la vedere
Pingback: Paznicul dulapului. Life in pictures « Mirela Pete. Blog
Pingback: Meaningful Sounds (Life in Pictures 3) « Gabriela Elena
Pingback: CUTIA CU BOMBOANE DE CIOCOLATA « Stropi de suflet la vedere
Pingback: Excursia « Ioan Usca
Pingback: Enya, Mozart, Gabi și … noi! Arte vizuale pe muzici bune « Mirela Pete. Blog
Pingback: Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Căsuţa poveştilor – Lupul şi cei şapte iezi | Noaptebunacopii's Blog
Pingback: Uniunea Social Liberala l-ar vrea mort pe Basescu « Rinder Razvan Catalin
Pingback: Biblioteci vestite - ARTE @ Zinnaida
O prefer pe Loreley. M-am întâlnit cu ea, prin clasa a VII-a, la Medeleni. Apoi, prin ’87, pe Valea Rinului, când – văzând, din tren, stânca din mijlocul apei -, am povestit legenda ei unei marsilieze de 12 ani.
Pingback: Biblioteci vestite - » ARTE @ Zinnaida
Pingback: BIBLIOTECA, LACAS NEPRETUIT DE CULTURA - Biblioteci vestite - 1