Preambul

Etichete

membru revocat politic, suspendare din partid

Foto: Raduf

Continuare

Grigore Axente, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune pe care i le scosese coana Măndiţa decuseară din dulapul mirosind a levănţică, deschise portiera Daciei lui vechi. Şi-o luase din „compensatoriile” pe care le primise când se închisese fabrica, tot atunci îşi înfiripase şi birtul. Coana Măndiţa era o femeie trupeşă, rumenă în obraji ca o rujă, cu pielea albă, marmoreană, rară prin partea locului,  turuia într-una pentru că aşa era felul ei şi îl dăscălise „s-o lase mai moale cu propaganda„, să fie umil şi „să lase de la el” ca nu cumva „ăia” să-l dea afară de la bucate. „Gore, taică, păi dacă eşti după uşi, după uşi eşti. Nici nu mai auzi ce se vorbeşte pe-acolea, să faci bine şi să taci şi să dai din cap şi să zici că-ţi pare rău, că tu n-ai nici în clin nici în mânecă cu ăştia. Vezi că copiii-s încă la şcoală şi dacă Doamne fereşte! n-o să mai ai foncţie te face ăştia şi-ţi ia şi birtul. Şi-atunci, ce-o să ne facem noi Gore, tăicuţule? O să ne ducem colo la sapă, la Răstoaca? Ce facem? Ne-apucăm să vindem pământul? Păi nu-i păcat de toată muncuşoara noastră şi acuma, când ne chivernisirăm şi noi olecuţă, să dai dumneata toate pe una? Nu te mai îmbăţoşa, zău, aşa, Gorică, las-o şi matale mai moale…”

Acestea şi altele multe îi zumzăiau prin cap bietului Grigore care se hurduca dimpreună cu Dacia lui jupuită pe drumul către comună. Fuma ţigare de la ţigare, încerca în minte, toate variantele: să-i înfrunte şi să-i dea dracului, să tacă şi să înghită şi s-o facă pe niznaiul, văzându-şi de treburile lui în continuare că, avea dreptate Măndiţa, copiii erau la şcoli şi le trebuiau bani în fiecare lună şi, dacă seacă izvorul, unde dracu’ te duci după apă? Şi, dacă nu mai e nici foncţie, nici cârciumă – că erau ăştia în stare să-l lase gol-goluţ -, nici Ileana lu’ Sprijoane nu i-ar mai fi deschis portiţa şi nu l-ar mai fi aşteptat aşa frumoasă şi dornică… – la acest gând, pe Gore îi trecu un fior roşu din creştet până-n tălpi. Ileana, bălaie şi subţiratecă precum o nuia, era bucuria secretă a zilelor lui, desfătarea şi motivul pentru care era în stare… nici el nu ştia ce anume era în stare, dar era. Te-apuci acuma bătrân (nu era chiar bătrân, n-avea nici 55 de ani) să sapi după … alte posibilităţi? Poate-ar fi mai bine să-l sune pe Cotigă şi să le spună să rămână dracu’ acasă, să nu mai vină cu camionul… Îşi aprinse o altă ţigare şi-şi continuă şirul gândurilor. „Lasă că e buni şi ăştia, aşa, ca grup de presiune. Când i-or vedea consilierii, colegii lui, câţi sunt, n-o să mai fie aşa siguri că trebe să mă scoată pe mine din scaun” – se linişti el şi trase cu sete un fum. Scrumul îi căzu pe pantalonii lucioşi, ultima modă, şi-i drese o gaură de toată frumuseţea până reuşi el să-l stingă. „Am început bine! Ditamai gaura-n pantaloni, futu-i răscrucea şi închinarea ei de treabă!” – răbufni înciudat şi fript.

Ajuns în faţa primăriei din Belitori, Axente coborî din Dacie cam fără curaj. Îşi simţea inima mică şi îndepărtată, parcă se ascunsese într-un colţ, după o coastă şi privea pe-acolo cu o jumătate de ochi, ca un copil după ulucele gardului. Emoţia îi strângea şi-i usca gâtul, trase de nodul cravatei movulii cu desene geometrice argintate şi-şi descheie primul nasture de la cămaşa scorţoasă. „De ce-o fi trebuind să mi le scrobească Măndiţa, să mi le facă de parc-ar fi de tablă?…” Nu-şi mai răspunse, se uită roată, îşi aprinse ţigarea şi-şi privi gaura din pantaloni. „Nu se vede dacă-mi las jacheta pe mine…” – se consolă el. Îşi privi ceasul. Mai avea o oră până la … şedinţa extraordinară de consiliul. „Oare de ce-i zice <extraordinară>? Ce-i aşa extraordinar să-i iei omului pâinea cea de toate zilele de la gură? Nu-i nimic extraordinar. Zici câteva cuvinte, scrii proces-verbal şi gata! Şi-ai lăsat omul fără pâine!” Se uită la clădirea nouă, renovată, în care urma să fie judecat. Silabisi: „Con-si-li-ul lo-cal al Co-mu-nei Be-li-tori … Deci aici se belesc oamenii. E zisă, uite, scrie colo.” O clipă, şi-l imagină pe Axente Grigore, adică pe el, despuiat, legat de un cuier agăţat de un mesteacăm şi belit de viu. Se cutremură şi porni cu paşi mari – măriţi şi de pantofii de glanţ, ciocaţi, cu vârfurile aduse în sus – spre cârciumă. Zărise doi dintre consilieri la una din mese. Dădu „bună ziua” şi se aşeză. Vânzătoarea îl întrebă din ochi, el îi făcu semn cu policele şi indexul cât să fie în pahar, apoi îşi mută privirea spre cei doi care tăceau şi beau cu o îndârjire străină pe chip. De fapt, nu erau îndârjiţi deloc, ba chiar unuia îi venea să izbucnească în râs, abia se ţinea, dar aşa considerau ei că trebuie să fie rolul. Doar soarta lui Axente era pecetluită, primiseră indicaţii clare cum să voteze şi-atunci, cum să te porţi în prezenţa unuia care nu mai există? Adică, poate să existe, că doar n-o să-l omoare, dar e înfara cercului. Să existe cum vrea el, dar nu printre ei.

– O să fie cald astăzi… – începu Axente, privind mai întâi cerul, apoi casele, uliţa, un câine ce-şi alerga coada mârâind şi apoi, brusc, feţele celor doi.

– O să fie pe dracu! – răbufni unul dintre ei. Ai vie de cules, de-ţi veni acuma de cum o să fie vremea?

– N-am, nu. Am cules via încă de-acu’ două săptămâni. Am şi tras tulburelul. Tu l-ai tras? – întrebă Grigore, mijind ochii şi trăgând din ţigarea care se stinsese. Ai dracu şi ăştia cu ţigările lor! Le face numa să strici chibritele pe ele!…

– Le face ca să te laşi de fumat, mă. Ai auzit că le pune nu ştiu ce inel, dacă nu tragi din ele, se stinge automat.

– Le pune pe măsa!… Ai găsit tu vreun inel pân-acuma, în ţigare? Pân-ajunge cu inele la noi … Şi-apoi, de ce să strice ei, inelele lor de uniune ioropeană pe nişte ţărani pârliţi?  – îi întinse, Axente, pachetul consilierului care-şi ţinea zâmbetul stăpânit în colţul gurii, dar ochii-i râdeau.

– Ba, mă, că le pune producătoru’. Are o hârtie spicială, cu inele, şi când face ţigarea…

– Şi cu alea care n-are inel, ce? Ce faci cu ele? Tu, dacă eşti comerciant, ce faci cu alea fără inel? Acuma o să ne pună să cumpărăm şi un aparat din ăla cu raze, să verifici ţigarea, dacă are inel, dacă n-are inel. Care are inel, e bună, care n-are, ce faci cu ea, o arunci?

– E ca cu tine, bă, Axente. Ai inel, treci, n-ai inel… ai belit-o – scurtă discuţia celălalt consilier care până atunci tăcuse, fumase şi băuse mestecând, în cap, gândurile lui.

– Păi tu ce zici, bre, Cloncane, am?

– Asta se va vedea. Eu de unde să ştiu? Se va analiza. Consiliul o să zică că ai sau n-ai.

– Da tu, tu, aşa ca persoană fizică, ce zici? – îl pironi Axente privindu-l fix în ochi.

– Eu ce să zic, bre, Farfală? Eu zic ce zice ăilalţi. Ce mă iei tu pe mine pă persoană fizică? Eu sunt aici ca autoritate locală aleasă, nu sunt pe persoană fizică. Aia sunt la mine-n bătătură. Şi ca autoritate eu nu ştiu ce să-ţi zic ţie. Se va analiza, îţi zisei. Şi ce va hotărâtără cosiliul, aia e.

Pinguri: Ioan Usca, Apis, Florina Pacuraru, Blogulise, Zamfir Pop, Supravietuitor, Stropi de suflet, Shayna, Teo Negura, Rokssana, Lecturi recenzate, Gabriela Elena.