Anul a început cu toate ale vremii, timpul nostru ne şfichiuie cu capetele şi cozile balaurului ivit din tenebre în anii trecuţi. Suntem o continuitate, o persistenţă şi o îndătinare a singurătăţii, însingurării, intoleranţei şi disperării. Experimentul Piteşti la scară naţională e pe cale să reuşească. Parcă nici n-a început nimic; călcăm, în continuare pe faldurile rochiei unei femei predestinate prin nume să fie o piază-rea pentru România, avem parte de acelaşi spectacol catastrofal al mâncătorilor de cadavre din vizual. Parcă nimic bun n-ar mai exista pe lume, parcă n-ar mai exista normalitate, parcă nu ne-ar mai zâmbi soarele speranţei.

Şi astea încă nu-s destule. Oameni dragi, plăpândele trestii gânditoare se reîntorc în ciclul universal al energiei lăsându-ne mai trişti şi mai dezrădăcinaţi. Mircea Suman a fost colegul nostru de blogosferă manierat, concis, înţelept şi amabil. Şi nu mai este.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină.

Anunțuri