Şi să numeri în gând până la 2011 e greu, darămite să-i trăieşti … O omenire obosită şi bolnavă amestecată cu una neliniştită şi inocentă, plină de culoare, farmec, entuziasm şi frisonată de ură, adesea. De o ură iraţională ale cărei resorturi scapă analizei paşnice.

După 2000 de ani de războaie, schingiuri, experimente sociale, inchiziţii, ucideri şi siluiri repetate ale liberului arbitru, cataclisme, defăimări, epocale descoperiri ştiinţifice – de la sisteme solare până în adâncul nucleului atomic -, iată-ne în pragul celui de-al treilea război mondial. Nicio entitate din lumea cunoscută nu ucide mai mult decât îi trebuie ca să trăiască. Numai omul ucide senin în numele propriului orgoliu sau în numele unei idei. Numai omul vrea să stăpânească mai mult decât poate controla şi mai mult decât îi trebuie.

Există teorii conform cărora războiul este o necesitate. Că resursele actuale ale planetei nu pot susţine numeroasa-i populaţie. La o fugară şi superficială privire,  aşa pare. Şi pentru contracararea „flagelului” suprapopulării, s-au încropit ad-hoc nişte soluţii. Majoritatea, scelerate. Printre ele, determinarea infertilităţii cu ajutorul unor vaccinuri, euthanasierea – mai mult sau mai puţin explicită – a celor inapţi fizic, spolierea şi menţinerea în starea de sărăcie totală a unor populaţii întregi (din zonele deşertice), modificarea conţinutului alimentelor astfel încât ele să devină nocive – într-un cuvânt, tot felul de metode diabolice de stârpire a populaţiei, toate, în numele salvării planetei. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Dacă să te-nchini sau să huleşti. Bugetele de înarmare ale superputerilor (care mereu se trag de picioare unele pe altele, căutând să urce pe-o scară ce duce în neant) depăşesc de milioane de ori bugetele pentru cercetare.

Când eram copil, am participat la un concurs şcolar de desene „Noi în anul 2000”. Nu ştiu din ce pricină, m-a preocupat de la o vârstă fragedă viitorul, probabil din pricina lecturilor care-mi depăşeau puterea de înţelegere. În 1979, să zicem, îmi imaginam lumea viitorului ca fiind una extrem de tehnologizată şi de blândă. O lume fără fir de răutate şi egoism. O planetă pe care toate sunt într-o armonie perfectă, în care nu există foame, tristeţe, lacrimi, suferinţă şi boală şi în care fiecare individ e fericit. Un fel de rai tehnologizat, cu vehicule ecologice care se deplasează cu ajutorul energiei magnetice, cu instalaţii solare pentru procurarea energiei, cu staţii orbitale sub formă de sere şi cu deşerturile transformate în grădini. Evident, lecturile şi imaginaţia pot să-ţi joace renghiuri, când nu ştii nimic despre oameni. Despre întunericul din ei. Despre fiara ucigaşă care stă pitită în cine ştie ce ungher, despre setea de putere, de dominaţie şi îngenunchiere. Despre dorinţa de a macula, rânjind. Dacă bugetele uriaşe folosite astăzi pentru înarmare – pentru Războiul Stelelor, sau cine mai ştie ce alt ipotetic război – ar fi folosite pentru salvarea apei, pentru eradicarea sărăciei, pentru educare, pentru securitatea alimentară, pentru dezvoltarea medicinei, n-ar fi nevoie de atâţia bani irosiţi pentru a ucide oameni (unii dintre ei, poate, geniali). Altfel, pe considerentul că unii sunt galbeni, alţii albi, alţii negrii şi alţii roşii sau unii sunt musulmani, alţii creştini, alţii ortodocşi şi alţii budişti sau taoişti, mereu manipularea, extremismul, lipsa de educaţie şi îngheţul inimii vor isca războaie şi confruntări, vărsări de sânge nevinovat şi valuri de suferinţă. Cu simţurile noastre limitate, noi credem că îndepărtând un adversar, am încheiat conflictul. Toate valurile de ură, toate răzbunările, revanşele şi toate schingiuirile pe care le-am aplicat semenilor noştri nu sunt fără consecinţă. Am ucis şi vom fi ucişi. Am dezechilibrat mecanismul energetic al micului nostru univers, micul nostru univers va răspunde cu o forţă înmiită. Nici un act nu e lipsit de consecinţe. Nu neapărat în timpul nostru, dar negreşit tot răul pe care-l facem veseli şi entuziaşti în numele vreunui comandament ideologic se va întoarce întărit împotriva rasei din care cu onoare facem parte. Sau fără onoare.

Am început sărbătorile cu minunatul concert al lui Tudor Gheorghe. Am auzit, de Crăciun, vocile oamenilor dragi care cu adevărat leagă cu fire nevăzute viaţa mea de acest loc binecuvântat, care între primele a ieşit din Marea Thetys. Am trecut în noul an, o convenţie la urma-urmei, în acordurile Marşului Radetzky, al Filarmonicii din Viena. Cred că oamenii sunt fiinţele cele mai paradoxale şi contradictorii din Univers. Atâta frumuseţe lângă atâta hidoşenie … Sper ca frumuseţea să învingă. Vreodată.

Anunțuri