Adrian Ciubotaru reproşează blogosferei – pe bună dreptate – imaturitatea şi lipsa de obiectivitate în înţelegerea „politicului” manifestat în ultimele zile. Căutând să mă conving dacă într-adevăr nu reuşeşte nimeni să fie echidistant, am răsfoit blogurile partizane de o parte şi de alta şi o mulţime de bloguri politice şi am găsit pe blogul lui Cristian Preda un comentariu. Care, după părerea mea, sintetizează spiritul „Pieţei Universităţii”. De aceea, îmi permit să îl public, fără să fiu neapărat de acord cu tot ce spune comentatoarea. Dar, evident, îi respect opinia.

«Ileana { 01.26.12 at 12:32 AM }

PIAŢA UNIVERSITĂŢII – O LUME MAI UMANĂ

„Hey you! Out there in the cold/Getting lonely, getting old, can you feel me?”

UN VIERME

Piata Universitatii 2012 a reprezentat pentru mine o sfâşietoare criză de conştiinţă. Nu ştiam ce să fac: să mă duc sau nu? Iniţial, nu mă gândisem să particip, deşi semnasem petiţia online pro-Arafat, „Spuneţi NU desfiinţării serviciului public de urgenţă” şi am fost uimită de capacitatea de mobilizare via internet şi de cea de protest spontan şi rapid în România de astăzi.

Nu făceam parte dintre nemulţumiţii muritori de foame, nu credeam că în România e dictatură (şi nu cred nici acum), eram chiar relativ mulţumită că avem o situaţie economică stabilă în vremuri de criză, apreciată şi extern, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, începând din a opta zi de proteste, Piaţa Universităţii a devenit pentru mine parte a ritualului cotidian de care nu mă mai pot dispensa.

Credeam că am o conştiinţă civică destul de dezvoltată şi exersată cel puţin prin vot. Consider că mijlocul esenţial prin care putem să suţinem democraţia (ca cetăţeni) este exercitarea dreptului de vot. În fond, democraţia nu se poate lipsi de partide, parlament, alegeri şi, totodată, de votul nostru (mai mult sau mai puţin responsabil).

Merg la vot de aproape 16 ani şi nu am lipsit niciodată: m-am învoit de la serviciu, în timpul programului, ca să votez, mi-am interupt vacanţele la munte pentru a-mi exercita dreptul de vot, am stat la cozi nesfârşite pentru a pune o ştampiluţă şi buletinul de vot în urnă etc. În 1996 am votat “pentru schimbare”, contribuind la debarcarea PDSR-ului neocomunist (fost FSN, actual PSD) şi la venirea la putere a CDR (Convenţia Democrată din care făceau parte PNL, PNŢCD şi PD). Participasem încă din liceu la manifestaţiile organizate de CDR, deşi nu avusesem şansa să merg în Piaţa Universităţii din anii ’90 (aveam doar 14 ani!). Mi-am făcut iluzii atunci că, în sfârşit, societatea românească se democratiza, se liberaliza, trecea la un capitalism autentic şi-şi putea împlini aspiraţiile identitare euroatlantice. Poate că asta s-a întâmplat, totuşi, într-o anumită măsură, dar guvernarea CDR a fost destul de neprofesionistă, CDR s-a decredibilizat, iar PNŢCD chiar a dispărut de pe scena politică parlamentară.

În ciuda deziluziilor, nu am cedat, am continuat să merg la vot. Mai mult, am hotărât să mă implic direct în politică în timpul studenţiei, am fost membră pentru un an-doi în PNL şi am participat la acţiunile partidului, dar am fost relativ dezamăgită de stilul de a face politică în România, în special de aroganţă, favoritisme şi clientelism. Am votat totuşi cu PNL. Mai târziu, când PNL s-a aliat cu nereformatul PSD (cu eternii săi “baronii” şi în care Iliescu rămăsese preşedintele de onoare, deşi avea mâinile mânjite de sângele Revoluţiei şi al mineriadelor), m-am reorientat către PD (ulterior PDL), către care se îndrepta şi susţinerea societăţii civile, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură (cel puţin din spectrul de dreapta).

Nu eram foarte mulţumită de PDL şi de Băsescu, dar i-am ales în 2008 şi 2009, pe principiul răului mai mic, cum se obişnuieşte în România. Am trecut cu vederea derapajele şi ieşirile lui Băsescu şi am apreciat unele lucruri precum condamnarea comunismului, demersurile diplomatice din Republica Moldova, iniţiativele contra corupţiei – ex. activitatea DNA, cu plusuri şi minusuri, aşa cum era. M-a bucurat şi faptul că România a reuşit să obţină o poziţie stabilă în timpul crizei (situându-se mai bine ca alte ţări europene). Oricum, chiar Ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, a devenit „Ministrul Anului” în Europa, lucru de bun augur. Imaginea României pe plan extern a fost şi ea una mai curând pozitivă în ultimul timp.

Atunci ce s-a întâmplat? Cum am ajuns în Piaţă? După câteva nopţi de insomnie, am realizat câteva lucruri. Mai întâi, cred că România avea nevoie de proteste, nu se mai auziseră de mult la asemenea scală (şi, în principiu, netrucate), parcă întregul spaţiu public fusese confiscat de media şi de politicieni, iar cetăţenii se criogenaseră.

Apoi, în România există atât de multă sărăcie şi mizerie, atâţia oameni care se zbat la limita supravieţuirii, atâţia oameni pe care nu-i băga nimeni în seamă (decât, eventual, în timpul campaniei electorale), atâţia oameni sistematic ignoraţi, trataţi fără un minim respect. Nu s-au făcut eforturi de comunicare cu publicul, măsurile s-au impus prin ordonanţe de urgenţă nedezbătute public, nu a existat transparenţă, ci doar un zid uriaş între politicieni şi publicul larg. M-am simţit datoare să încerc să fac şi eu o breşă în acest zid, vorba celor de la Pink Floyd, pentru a nu mai fi „just another brick in the wall”. Nu trebuie să rămânem cărămizi inerte în zid, imobilizate de obiceiuri, ritualuri şi mentalităţi, ci trebuie să (re)devenim oameni.

Nu am simţit doar o solidaritate cu aceşti oameni care se zbat în mizerie, ci şi cu cei care îşi doresc realmente reformarea clasei politice: o clasă politică mai curată şi mai profesionistă. Demisia lui Băsescu şi alegerile anticipate, din păcate, nu pot aduce mare lucru, realist vorbind, pe scena politică, pentru că nu există timp şi resurse suficiente care să ducă la coagularea unei forţe politice puternice, noi, curate, profesioniste şi, totodată, democratice şi proeuropene. Mi-e tare teamă că tot partidele din opoziţie (USL – „aceeaşi mizerie” şi Partidul Poporului – o mizerie încă şi mai mare, populistă, senzaţionalistă, uneori cu veleităţi extremiste) ar putea profita şi ar confisca astfel mişcarea autentică din Piaţă. Mi-a plăcut că piaţa i-a repudiat pe aşa-zişii „revoluţionari”: Ludovic Orban (PNL), „Che” Mazăre (PSD), reprezentanţii Partidului Poporului, dar mă tem că până la urmă tot partidele lor vor capitaliza nemulţumirile şi le vor converti în voturi.

Mai curând aş vedea Monarhia constituţională ca soluţie parţială pentru problema Băsescu/Constantinescu/Iliescu, având în vedere că monarhia a jucat un rol extraordinar de important nu doar în echilibrul politic şi stabilitatea internă şi internaţională, dar şi în crearea României moderne, democratice, liberale şi europene. Dar acest lucru nu rezolvă problema partidelor care au nevoie de o reformă internă foarte serioasă şi de competitori noi pe piaţa electorală. Eu una îmi doresc ca cei noi să nu fie doar „curaţi”, dar şi autentic democraţi şi pro-europeni, cu atât mai mult cu cât este nevoie de şi mai multă solidaritate în Europa în contextul crizei. Aş vrea ca „2012 – sfârşitul lumii voastre” să aducă o forţă constructivă şi responsabilă pe plan politic, nu anarhie, populism sau extremism.

Am avut, totodată, o reacţie puternică la adresa lipsei de respect faţă de oameni a unor reprezentanţi PDL: „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”, iar cei din Piaţă şi-au însuşit aceste apelative creativ şi cu mândrie – ca pe vremuri titlul de „golan” (ex. „Un ciumpalac din mahalaua violentă şi ineptă spune: „Vox populi/Vox dei”, „vierme profesor”, „ciumpalac doctor” etc.). Toate denotă, pe de o parte, aroganţă, ignoranţă, alienare din partea clasei politice conducătoare, dar, pe de altă parte, arată că oamenii nu mai acceptă orice, sunt conştienţi de demnitatea lor şi sunt capabili să reacţioneze şi să protesteze. Mai mult ca orice îmi doresc o lume umană.

M-a impresionat şi felul în care protestatarii se luptau cu frigul şi cu indiferenţa în Piaţă de dimineaţa până noaptea, zi de zi. M-am gândit să fac şi eu un efort minimal (câteva ore zilnic) pentru a-i susţine, chiar dacă nu eram de acord cu toate mesajele de acolo.

Mulţimea din Piaţa Universităţii e pestriţă: pensionari bolnavi şi înfometaţi, studenţi cu perspective incerte de viitor, angajaţi la stat cu salarii mici şi şanse de disponibilizare, angajaţi din mediul privat exploataţi şi cu joburi nesigure, foşti revoluţionari din 1989, reprezentanţi ai ONG-urilor, ultraşi (dar aceştia, din fericire, minoritari). Sper din tot sufletul ca ultraşii să nu mai deturneze protestele (în general paşnice). Există două aspecte cheie: sărăcia extremă şi ideea de reformă a clasei politice corupte, lucruri care au ieşit în relief şi la sondajul recent al Grupului de Studii Socio Comportamentale Avangarde. Clasa politică în ansamblul ei şi, în special, cei de la guvernare sunt blamaţi pentru sărăcie şi corupţie. Asta nu înseamnă că nu se manifestă o unitate în diversitate în ce priveşte revendicările: protestatarii cer cel mai frecvent, aproape la unison, demisia lui Băsescu, a guvernului şi alegeri anticipate. Nu trebuie să uităm că situaţia, cel puţin în ce priveşte sărăcia şi insecuritatea joburilor, este generată şi de măsurile anti-criză care au avut loc în toată Europa, dar cred că măsurile dure ar fi meritat o dezbatere publică mai largă şi o comunicare mai bună, nu doar o aplicare forţată, fără niciun fel de explicaţii.

Mesajele sunt şi ele eterogene: de la cele legate de corupţie (ex. „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”, „Piticu’ şi chioru’/Au furat poporul”, „Du-te după mă-ta / Şi adu-ne flota!”, „Jandarmeria / Apără hoţia”) şi decredibilizarea clasei politice („PDL şi USL/ Aceeaşi mizerie”, „PDL şi USL / Fură prin rotaţie”, „Pierdut clasă politică/O declar nulă”, „Baie de mulţime / Dacă te mai ţine!”, „Roberta să ne numere!”, „2012 – sfârşitul lumii voastre” etc.) la cele ecologiste (ex. „Roşia Montana/Nu e de pomană”), monarhiste („Marinare, ce mai stai? / Vine Regele Mihai!”, „Monarhia / Salvează România!”), demisie la modul general („Jos Băsescu!”, „Demisia”, „Ieşi afară/Javră ordinară!”, „Nu vă fie frică / Şi Băsescu pică”), vechiul slogan al Pieţei Universităţii din anii ’90 („Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră”), soluţii (democratice) de detensionare („Nu vrem comasate/ Vrem anticipate!”), trezirea conştiinţei civice („România, trezeşte-te!”, „Ieşi din casă / Dacă îţi pasă!”, „Vierme şi ciumpalac paşnic”, „Cinste lor, cinste lor / Cinste ciumpalacilor!”). Nu cred că în Râmânia e dictatură (deci, n-am strigat, „Jos dictatorul!”, mi se pare deplasat şi inoportun) şi nu mă solidarizez cu mesaje anti-sistem anarhice ori anti-europene (am văzut doar cazuri izolate). M-au trecut frisoanele şi când am auzit sloganul de stânga „România nu e de vânzare”… mai auzisem ceva asemănător pe vremea lui Iliescu, în ’90: „Nu ne vindem ţara”, asociat „inspirat” cu „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim / Nu gândim”.

Mesajele mele, cel puţin pe pancarte, au fost următoarele: „NU anarhie, NU populism, NU extremism / DA clasă politică reformată, mai profesionistă, mai curată”, „Un vierme din mahalaua ineptă te roagă: / Audiatur et altera pars”, „Flacăra violet / S-o aruncăm la closet”, „Ţara nu o scufunda / Nu-i Costa Concordia”, „Forţa e cu noi”, „Ciumpalac „plătit” / Cu ger, gripă şi indiferenţă”.

În ce-l priveşte pe Alexandru Gheorghe, protestatarul din armată, nu-mi place orientarea lui mai curând extremistă de dreapta (ex. legionari, Antonescu, Noua Dreapta), dar, dacă a fost sincer şi nu e şi el un “cal troian”, a facut realmente un gest de curaj, exprimându-şi poziţia liber, in ciuda regulamentelor. Orice om, indiferent de functie, trebuie să-şi poată exercita dreptul de a gândi independent şi de a protesta. Dacă regulile ajung mai importante decât oamenii, se poate vorbi de reificare şi de alienare. Niciodată regulile nu trebuie să fie mai presus de oameni.

În concluzie, sper ca aceste proteste să însemne cel puţin (re)trezirea conştiinţei civice, indiferent dacă vor fi demisii sau alegeri anticipate. Mai mult decât demisiile sau alegerile anticipate, mi-aş dori să se reformeze întreaga clasă politică şi să devină mai responsabilă. Şi, „the last but not the least”, aş vrea să ne schimbăm şi noi – cred că a fost şi un mesaj în Piaţă de acest gen: „Ultima soluţie/ Propria evoluţie”. Iar eu înţeleg prin asta în special să ne valorificăm aşa cum trebuie libertatea şi să fim mai umani.

Tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte) a fost cel care a mers cu mine pe 22 Decembrie 1989 la Revoluţie, imediat după fuga lui Ceauşescu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi-i voi mulţumi pentru asta întotdeuna: era o stare de fericire absolută, împărtăşită, o stare de comuniune, graţie, zbor, oamenii parcă pluteau, dansau şi se îmbrăţişau pe stradă. Libertate, demnitate, solidaritate. Tata zicea mereu că oamenii buni vor fi mai buni, iar cei răi vor deveni buni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar tâlharul răstingnit pe cruce a fost salvat. Să dăm o şansă şi clasei politice. Să ne dăm o şansă şi nouă înşine.

„Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all/Together we stand, divided we fall”

UN VIERME CARE VISEAZĂ LA O LUME MAI UMANĂ,
O CARAMIDA DESPRINSA DIN ZID »

#####

Salutăm: Motanul Filozof, Schtiel, VizualW, Pluta cu paparude, Shayna, Atitudini, Ioan Usca, Madi şi Onu, Rokssana, Teo Negură, Theodora Marinescu.

 

Anunțuri