Etichete

,

Imagine: Pantheon

Uşor povârnit dar cu paşi alerţi, Michael mătură cu privirea vestibulul, ezită o fracţiune de secundă şi pătrunse în biblioteca uriaşă. Rămase în mijlocul încăperii şi mângâie cu privirea rafturile de cărţi, se apropie de unul dintre ele şi atinse cu un gest aproape mistic muchia de pânză îngălbenită. Vru să scoată cartea; înclină capul mult spre dreapta ca să poată citi inscripţia aurită şi renunţă.

Se trânti pe Biedermeierul lui drag pe care-l cărase prin toate locurile în care fusese ca pe-un animal de companie şi rămase aşa, într-o stare de prostraţie, cu ochii agăţaţi de tavan o vreme. Îi trecură prin minte mii de gânduri, se indignă, înjură, bătu din picior, aruncă cu dosare, înşfăcă microfonul din mâna unei ziariste şi-i izbi pe toţi sângerându-le frunţile,  ţistuind printre dinţi: „Nu mai puneţi întrebări cretine! Nu mai puneţi întrebări cretine!”, îl strânse de beregată pe Igaş care-l privea ca un miel, neînţelegând nimic, îl înfipse pe Hăhăianu într-un panoul electric până când acesta se descompuse în scrum şi fum, intensificându-şi câmpul electromagnetic, prăji toate staţiile de transmisie tv şi, cu un ultim şi sublim efort trimise o rază laser către nămeţii din sud-est din care se iţeau ici-colo rotocoale leneşe de fum. Satisfăcut, îşi goli mintea şi încercă să rămână cât mai mult timp fără niciun gând.

Înserarea îşi întinse mrejele fumurii prin ferestele înalte, le strecură printre draperiile aurii şi le depuse pe rafturile bibiliotecii şi pe chipul abstrus al tânărului ce adormise într-o poziţie de contorsionist, cu capul la subţioară. Îl privi o clipă cu veselie miloasă – aşa cum se uită copiii la puii animăluţelor – şi-l înveli cu totul în obscuritate.

Uşa grea se mişcă imperceptibil. Un cap alungit se ivi în fanta de lumină, nehotărât.

– Unde e? – se auzi o şoaptă.

– Nu-l văd, e întuneric. Să aprind lumina?

– N-o aprinde, eşti prost?! Hai să-l sunăm pe mobil.

– Vezi că eşti tâmpit, mobilul lui e la mine. Nu ştii că nu-l ţine cu el?

– Şi-atunci ce facem?

– Hai să-l sunăm pe fix.

– Şi dacă nu-i aici?

– Da’ unde să fie? Că n-are pe unde ieşi…

– Eşti tu deştept! Io-s mai vechi aici şi-ţi spun că are pe unde să …

Şoaptele răstite ale gărzilor îl aduseră pe Michael din lumea viselor la suprafaţa realităţii, cum aduce edecarul barca la ţărm, împotriva curentului. Încercă să-şi dea seama unde se află.

– Cine-i acolo? – rosti cam neconvins.

– Noi.

– Care noi? – se enervă uşor.

– Să vă spunem numele real sau cel de cod?

– Zi un nume, ceva. Unde suntem?

– Unde să fim? – întrebă cel din cadrul uşii întorcându-şi capul cu ochii holbaţi către camaradul lui de după uşă cu semnificaţia: „Ăsta a-nnebunit?” Suntem la … Victoria.

– Care Victoria? Regina sau Beckham?

– Domnu’ prim-ministru! Permiteţi să raportez, – schimbă placa, forţând nota, şi pătrunse învârtind comutatorul. Avem inundaţii!

– Serios? Unde? – se strâmbă şi îşi frecă ochii încercând să afle unde-i sunt ochelarii.

– Nu înţeleg întrebarea, vă rog.

– Unde e inundaţie, aici, la Victoria, sau unde? – tălmăci iritat Michael. Şi nu mi-ai văzut ochelarii că sunt …

– Sunt pe covor, vă rog. Inundaţii avem în ţară, în …

– Păi? Ce s-a-ntâmplat?

– Nu e prea clar … S-au topit zăpezile dintr-o dată, parcă ar fi foc sub pământ…

– Da. Bine. Mai întâi zăpadă, nămeţi, acum asta…

Se ridică anevoie, încercă să-şi îndrepte spinarea şi nu reuşi, apoi o luă legănat spre uşă. O frântură din vis îi veni în minte, dar o alungă imediat înapoi în arhiva memoriei.

– Auzi, cum zici că te cheamă?

– Matei, să trăiţi.

– Măi, Matei, ce face Hăhăianu? Dă-i un telefon.

Matei îl privi cu o faţă albă, lungă, încercând să înţeleagă dacă şeful lui e nebun sau face mişto.

– Hai, sună-l. Am, aşa, o curiozitate, rosti cu răceală.

Matei căută în agenda telefonului, apăsă tasta, se recomandă, ceru să vorbească cu domnul Hăhăianu şi, ascultând explicaţiile, arăta din ce în ce mai răvăşit. Închise şi-l privi mut şi holbat pe primul ministru.

– Ce-i? Ce te uiţi aşa? Ţi-a răspuns?

– Nnn-nu. a răspuns soţia. A zis că a dispărut de o săptămână. L-a şi dat în …

– Dispărut? – îl privi Michael neîncrezător.  Aşa. Mă gândeam eu … – mai mormăi ca pentru sine. Hai să vedem ce-i cu inundaţiile, convoacă pe toată lumea – mai adăugă, cu un suflu nou şi-şi privi mâinile cu atenţie fără să ştie nici el de ce.

Anunțuri