Foto: Alice Drogoreanu

Ştiţi, unii dintre voi, că mai demult, într-o doară, am început un roman. La început în joacă, apoi m-a prins destul de serios. La un moment dat, pe la finalul primei treimi (aşa cum mă gândeam eu că vor evolua personajele), m-am speriat. M-am speriat la gândul că nu voi reuşi să insuflu viaţă vie personajelor. Că ele vor deveni autonome în text şi eu nu voi reuşi să ţin pasul scrisului cu realitatea vieţii lor. M-am speriat şi am încuiat romanul undeva, într-o debara a memoriei. Am îngrămădit în uşă tot felul de obiecte inutile, de gânduri inutile, de înflăcărări inutile. Nu ştiu ce-au făcut ele, acolo, în debara; câteodată întredeschid puţin uşa să văd dacă sunt acolo. Sunt acolo. Mă aşteaptă imobile şi răbdătoare să le decupez din zidul imaterialului şi non-existenţei şi să le las libertatea lor de personaje fictive care vor să trăiască.

M-am ocupat, multă vreme cu nimicuri. Cu nimicuri din cotidian care, la scara istoriei, nu au nicio semnificaţie. Personajele politice ale României de astăzi vor fi trecute de-a valma în istorie drept „ciracii unui preşedinte psihotic” iar evenimentelor care ne înfierbântă atât, acum, nu li se va acorda nici măcar privilegiul unei virgule. Nu e decât un hiatus al istoriei, România şi-a oprit respiraţia de câţiva ani. Nimic. Pleavă şi puzderie.

De mai multă vreme mă încearcă acest gând. L-am suspectat pe Mircea Cărtărescu – atunci când a declarat că nu va mai scrie niciun cuvânt despre politică – de laşitate. Păi dacă tot l-ai susţinut pe Băsescu astfel ca el să devină un despot – tu şi cu liota de scriitoraşi mediocri şi rataţi – fă-o până la capăt, băiete, asumă-ţi-l! Cred că şi Mircea Cărtărescu a obosit. S-a scârbit. A constatat că nu mai e nimic de spus despre realitatea politică. E ca şi cum am vorbi despre nişte cadavre care stau pe catafalc şi se descompun, iar noi o ţinem într-o lungă litanie cu speranţa că vor învia. Sunt morţi – morţi. Put. Se degradează. Bacteriile şi microorganismele îşi fac datoria. Deşi vorbesc şi se mişcă, sunt morţi.

M-am hotărât să mă întorc la îndeletnicirile mele. Chiar dacă sunt inutile şi lipsite de valoare artistică, măcar ele sunt o închipuire curată. Sunt expresia unei lumi paralele, poate izvorâtă din real. Am înţeles de data aceasta clar, că politica nu-i pentru oricine. Nu-i pentru oameni vii. Nu-i pentru oameni care suferă, înţeleg, empatizează, visează, speră, iubesc. Politica e pentru cei care şi-au omorât sufletul, şi l-au extras şi l-au aruncat la gunoi. Politica Românie de astăzi e pentru cinici şi pentru criminali, pentru lepre şi pentru jigodii. Şi nu se adresează nimănui.

Să ne întoarcem, deci, la oile noastre cele negre…

Anunțuri