Amintiri şi lacrimi

Nu am prea multe cuvinte de spus, cuvintele nici nu mai încap în spaţiul în care ne plângem durerea. Au rămas amintirile despre o femeie inteligentă, sensibilă, hotărâtă şi mândră, care şi-a dus crucea credinţei în singurătate şi cu demnitate, părăsită chiar şi de propriii ei copii care n-au înţeles nimic niciodată considerând că dragostea, grija, rugăciunea li se cuvin.

Mama …

 

 

Cartea s-a deschis, la capataiul mamei – roaba lui Dumnezeu, Ana – la Psalmul 61. Cititi-l si inima voastra se va usura.

PSALMUL 61 
Al lui David. 

l. Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la El este mântuirea mea; 
2. Pentru că El este Dumnezeul meu, Mântuitorul meu şi Sprijinitorul meu; nu mă voi clătina mai mult. 
3. Până când vă ridicaţi asupra omului? Căutaţi toţi a-l doborî, socotindu-l ca un zid povârnit şi ca un gard surpat! 
4. S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau. 
5. Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea; 
6. Că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta. 
7. În Dumnezeu este mântuirea mea şi slava mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. 
8. Nădăjduiţi în El toată adunarea poporului; revărsaţi înaintea Lui inimile voastre, că El este ajutorul nostru. 
9. Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune. 
10. Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea. 
11. O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui.

Pentru toti orfanii

Mama mea – o femeie remarcabilă, desăvârşită şi misterioasă – s-a mutat la Cer.

 

Să ne lăudăm oareşcât

În Bucovina literară, poetul şi – îndrăznesc să spun – prietenul Remus Valeriu Giorgioni (lugojean) publică o frumoasă şi – până acum – completă recenzie a „spiritului poetic gabriela savitsky”.

Vă invit s-o citiţi. Mie mi-a produs emoţie şi bucurie.

Bucovina literară, paginile 22-23.

 

Scrisoare mamei

Nicolae Grigorescu – Mamă şi copil

 

N-am mai trecut de mult prin sat

Şi-mi spune un om ce de pe-acasă a venit

Cum c-a-nflorit la noi mălinul

Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă

Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti

Când din scrisori, eu văd precum matale

Din zi în zi, mereu întinereşti.

Nicolae Labiş

Miercurea

Motanii fermecaţi, Tarzan şi Tărzănuţ

Povestea acestor pisoi, fraţi cu diferenţă de un an între ei, a început acum 3 ani. Un mieunat strident şi disperat a alertat poporul celor două curţi. Cel mai interesat de sursa mieunatului era Vlad. După negocieri încordate şi intense între cele două „cetăţi”, am câştigat dreptul de a păstra pisica – un ghemotoc speriat, bolnav şi miculuţ – în preajma noastră. A crescut, s-a obişnuit cu noi – cum se obişnuiesc pisicile, care-s nişte aristocrate – şi a primit numele de Musette. A făcut primul rând de pui care-au dispărut, cum dispar la ţară puii de pisică. În anul următor a fost mai şmecheră, învăţând din experienţă şi nimeni n-a reuşit să afle unde-a fătat şi unde-i îi ţine, a apărut cu ei mărişori, drăgălaşi şi mieunători. Când au crescut mari, pisicile au luat calea bejeniei impuse, motănelul a rămas. Tarzan. Aşa l-a botezat moşul nostru.

Anul următor a apărut de Paşti cu puii – când la Zorlenţi e rugă (hramul bisericii) – şi curţile sunt pline de musafiri înveşmântaţi ca-n reviste. Cum nu e de bon ton să alergi după mâţe taman în zi de rugă, au scăpat şi de data asta. Când au crescut mari, „fetele” au plecat iarăşi în lume: Color, Blanchette. Tărzănuţ a rămas. E cel mai sălbatic pisic pe care l-am avut vreodată. Nimeni nu pune mâna pe el. E şi un mare vânător. Dar cel mai rău îmi pare după Color – o pisică isteaţă şi tare frumoasă. Când sunt mici, e o încântare să-i priveşti cum se-aleargă, se pândesc, se caţără-n piersici de unde nu mai ştiu să se dea jos.

Glasul

Era o zi de aprilie ca oricare alta. Soarele îşi luase avânt şi, zărind o fereastră deschisă, invadă odaia, gălbenind perdeaua făcută cu igliţa, ţinând împreună margarete, lăcrămioare şi maci, toate albe şi sporite-n albeaţă de scrobeală. Razele despicau oblic lumina şi, în tubul lor mişcător, jucau leneşe firele de praf sau poate nişte fiinţe minuscule cu viaţă şi conştiinţă proprii. Din difuzorul atârnat pe peretele spoit în alb, ca un burduf de armonică, se vălătuceau voci şi sunete de tot felul. Torsul în surdină al aparatului era fundalul tuturor trebilor ei. Nu se oprea să asculte, din când în când clătina din cap a dezaprobare sau încuviinţa a întărire. Nu-l oprise niciodată, nici zi nici noapte, de când îl cumpăraseră şi-l atârnaseră pe perete. Era legătura ei permanentă cu lumea exterioară, îndepărtată, cu întâmplări complicate sau simple ale căror deznodăminte se amestecau între oale şi castroane, între pleduri şi pânze împăturite frumos, drept, între dereticat şi sporovăială cu toţi ai casei când se adunau în jurul mesei acoperite mereu c-o pânză de in curată, cusută pe margini cu pisici care-aleargă după nişte gheme. Întregul interior al odăii, toate podoabele purtau semnul mâinilor ei. Era mica ei cutiuţă fermecată, mica ei împărăţie ivită din meşteşugul acului, andrelelor şi croşetului şi-a aţei înfrăţită-n pânzeturi şi ţesături. Nimic nu era de prisos, nimic nu era strident, nimic nu era strâmb. Geometria pereţilor văruiţi în fiecare primăvară se îmbina cu dreptunghiul păretarelor vrâstate-n negru, verde, roşu şi galben, cu romburi şi modele despre care privitorul putea să-şi închipuie orice-ai fi vrut. 

Svetlana trebăluia absentă, cu gândurile-n patria lor. Deodată tresări imperceptibil. O voce. O voce pe care-o cunoştea parcă dintotdeauna, de când se ştia, de când se ivise în univers, de când călătorea printre stele. O voce pe care-ar fi putut-o recunoaşte într-un vacarm de miliarde de voci. Nu ştia cine produce cu vibraţia coardelor vocale, a plămânilor şi a întreg aparatului fonator acel glas dar îl simţea nu în urechi şi nici în cap ci într-un ascunziş al fiinţei ei de care nici nu ştia că există.

O voce ca o poartă de lumină. Intră prin ea cu acea curiozitate vinovată şi de nestrunit pe care doar femeile o au. Cercetă atentă pereţii. Erau din lumină prăfoasă, ca pulberea de pe aripile fluturilor, dar o pulbere nematerială. Îşi simţi inima plină şi grea, fierbinte şi limpede. Parcă inima ei nu mai făcea parte din ea, era o inimă exterioară şi independentă, hotărâtă şi inteligentă, care ştia exact ce face şi ce vrea. Se lăsă purtată încotro o ducea inima şi parcă ea însăşi devenea din ce în ce propria-i inimă.

Ajunse la capătul coridorului de lumină şi, printr-un portic, trecu într-o sală uriaşă. Se uită mai întâi la pardoseală. Plăcile de tuf de culoarea pufului piersicii păreau nişte tablete mari de glucoză. Picioarele ei erau încălţate în pantofi şi nu în pacinii pe care-i purta în casă. O rochie din catifea uşoară îi ajungea până la glezne. Nu ştia dacă să fie uimită şi să se bucure, ridică privirea şi zări în apele oglinzilor o altă Svetlana care semăna vag cu aceea pe care-o ştia ea. Era ea şi nu era. Avea trăsăturile mai dulci şi apele ochilor strălucitoare, adânci, ca nişte vârtejuri. Iar rochia, felul în care era strâns părul, colierul, cerceii, scoteau cum sepalele strânse lasă să se întrevadă doar, o altă femeie. O uluitoare femeie pe care ea abia o recunoştea. De undeva sau de peste tot adie un vals. Miresmele, parfumurile, aerul se amestecă fremătând. Sala e plină de oameni. Femei şi bărbaţi vibrând de o fericire luminiscentă. Svetlana înaintează încet, potrivindu-şi legănat paşii pe pardoseala care tot îi pare de glucoză şi-i e frică să n-o zgârie cu pantofii. De undeva din mulţime se desprinde un bărbat care pare s-o cunoască şi vine hotărât înspre ea. Îi ia mâna cu graţie şi-i sărută încheietura, cu o plecăciune abia schiţată şi privind-o în ochi cu o bucurie fără margini. Parcă în ochii lui şi dincolo de ochii lui e însăşi bucuria, pacea împăcată şi limanul tuturor zbaterilor.

– Ai venit?!… De când te caut… Dacă ai şti! … O, dacă ai şti! …  – îi murmură la ureche.

Svetlana tresări fără să tresară. Era vocea pe care ştia c-o ştie. Îşi potrivi pasul şi alunecară ca unul singur. „Un – doi – trei, un – doi – trei, un – doi – trei” – îşi spune în mintea ei ca s-o agaţe de ceva concret, de o idee, neştiind ce să-i răspundă acestui necunoscut cu glas cunoscut şi să-şi domolească foşnetul inimii.

– Şi de când mă cauţi? – îl întrebă, cu o undă de maliţie pe care o regretă imediat.

– De 127 de ani – îi răspunse cu seriozitate, mişcându-se astfel ca să-i poată privi chipul. Ştiam că te voi găsi, dar nu ştiam când şi unde. Bine că … în sfârşit!…

– Şi acum? … Ce-o să facem? …

– O să trăim! – râse gâlgâit şi o apropie imperceptibil cu graţie şi tandreţe.

– Dar eu am o … eu sunt într-o altă viaţă! Am venit după voce… Am  … Am o … Trebuie să mă …

– Acela era un vis. Acum eşti. Asta e viaţa ta. Nimic nu trebuie. Acum nu mai „trebuie” nimic.

Chiar dacă nu-l crezu dintr-o dată cu adevărat, chiar dacă acum îi părea că visează şi se gândi chiar să se ciupească doar-doar s-o trezi, era atât de bine încât chiar voinţa de a lega vreun alt gând străin îi părea o impietate. Se lăsă mai departe în voia valsului şi privi cu atenţie în jur. Zâmbetele şi încuviinţările celor din sala de bal, cu toţii adunaţi acolo, parcă, pentru a-i sărbători apariţia o încredinţară – nu întru totul – că s-ar putea să fie aievea.

 

 

Serghei Esenin

Etichete

Rusia azi, Russia, Serghei Esenin, Vladimir Putin

Kremlin

În întâlnirea cu presa şi stafful de campanie din 5 martie, Vladimir Putin a rostit o strofă dintr-un poem al lui Serghei Esenin. Emblematic pentru Rusia de ieri şi de astăzi şi de mâine.

«Если скажет рать святая:

„Брось ты Русь – живи в раю”.

Я скажу: „Не надо рая!

Дайте Родину мою”».

(Esli scajet rathi svetaia

„Brosti  Rusi – jivi Raiu.”

Ia scaju: „Nie nada raia!

Daiti Rodinu maiu.”)

Chiar de însuşi Sfântul spune

Cu poruncă, înspre noi:

„Lăsaţi Rusia, nevrednici,

Vă dau Raiul, pentru voi!”;

Eu îi voi răspunde-ndată

Chiar dacă-l voi supăra,

„Raiul nu-i de mine, Tată,

Mie dă-mi Ţarina mea!”

Traducere: cum m-am priceput şi eu, mai mult cu ajutorul Maestrului meu, ştiutor de limba rusă … iar transcrierea fonetică este cu totul aproximată.

Renaştere

Am promis Cuiva ghiocei de „Zoro” … Iată-i!

Şi am văzut munţii înzăpeziţi, în văpaie… Ţarcu şi Muntele Mic.

Cuvintele sunt de prisos, nu-i aşa?

Mai bine citim: Colecţionara de coşmaruri, Sunt un strigăt de iubire, Seri de board games şi politică, Barcelona. Casa Battlo; Poveste parfumată de primăvară, Parfum de primăvară, şI ca semn că te iubesc, Fashion, Nod 33, Ştiu, ştiu, ştiu cum e cu ouăle, Nu ştiu ce fel de animal nocturn, Viaţa în imagini, Aş vrea.

Congratulations, Vladimir Putin! Parcă e mai mult echilibru şi optimism pe planeta albastră…  „Nu e vântul care scutură poiata/ Şi nici  norul./ Face-o prescură Curata/ Ca să-şi bucure Feciorul” – superbe versuri şi cu tâlc.

La mulţi ani!

Etichete

aniversare Ion Iliescu, Echilibru si serenitate, Ion Iliescu

La mulţi ani, cu sănătate şi bucurii, Domnului Preşedinte Ion Iliescu!

 

 

1 Martie …

Pentru o delicată făptură,

Pentru o visătoare realistă,

Pentru o zână discretă,

Pentru o luptătoare curajoasă,

Pentru o minte ca o sabie de Toledo,

Pentru un zâmbet amărui şi suav,

Pentru inteligenţă şi rigoare,

Pentru talent şi asiduitate,

Pentru inspiraţia magică,

Pentru lumină şi inocenţă,

Pentru înţelepciunea cea repede iertătoare,

Pentru o inimă îndrăgostită de frumos,

Pentru o inimă îngerească,

Pentru un spirit jucăuş şi tandru,

Pentru un suflet văzător,

Pentru un înger neînţeles,

Pnetru un spirit energic şi romantic,

Pentru o sensibilitate ca un rezonator uriaş,

Pentru un spirit poetic bine disimulat,

Pentru custodele pinacotecii universului.