Era o zi de aprilie ca oricare alta. Soarele îşi luase avânt şi, zărind o fereastră deschisă, invadă odaia, gălbenind perdeaua făcută cu igliţa, ţinând împreună margarete, lăcrămioare şi maci, toate albe şi sporite-n albeaţă de scrobeală. Razele despicau oblic lumina şi, în tubul lor mişcător, jucau leneşe firele de praf sau poate nişte fiinţe minuscule cu viaţă şi conştiinţă proprii. Din difuzorul atârnat pe peretele spoit în alb, ca un burduf de armonică, se vălătuceau voci şi sunete de tot felul. Torsul în surdină al aparatului era fundalul tuturor trebilor ei. Nu se oprea să asculte, din când în când clătina din cap a dezaprobare sau încuviinţa a întărire. Nu-l oprise niciodată, nici zi nici noapte, de când îl cumpăraseră şi-l atârnaseră pe perete. Era legătura ei permanentă cu lumea exterioară, îndepărtată, cu întâmplări complicate sau simple ale căror deznodăminte se amestecau între oale şi castroane, între pleduri şi pânze împăturite frumos, drept, între dereticat şi sporovăială cu toţi ai casei când se adunau în jurul mesei acoperite mereu c-o pânză de in curată, cusută pe margini cu pisici care-aleargă după nişte gheme. Întregul interior al odăii, toate podoabele purtau semnul mâinilor ei. Era mica ei cutiuţă fermecată, mica ei împărăţie ivită din meşteşugul acului, andrelelor şi croşetului şi-a aţei înfrăţită-n pânzeturi şi ţesături. Nimic nu era de prisos, nimic nu era strident, nimic nu era strâmb. Geometria pereţilor văruiţi în fiecare primăvară se îmbina cu dreptunghiul păretarelor vrâstate-n negru, verde, roşu şi galben, cu romburi şi modele despre care privitorul putea să-şi închipuie orice-ai fi vrut. 

Svetlana trebăluia absentă, cu gândurile-n patria lor. Deodată tresări imperceptibil. O voce. O voce pe care-o cunoştea parcă dintotdeauna, de când se ştia, de când se ivise în univers, de când călătorea printre stele. O voce pe care-ar fi putut-o recunoaşte într-un vacarm de miliarde de voci. Nu ştia cine produce cu vibraţia coardelor vocale, a plămânilor şi a întreg aparatului fonator acel glas dar îl simţea nu în urechi şi nici în cap ci într-un ascunziş al fiinţei ei de care nici nu ştia că există.

O voce ca o poartă de lumină. Intră prin ea cu acea curiozitate vinovată şi de nestrunit pe care doar femeile o au. Cercetă atentă pereţii. Erau din lumină prăfoasă, ca pulberea de pe aripile fluturilor, dar o pulbere nematerială. Îşi simţi inima plină şi grea, fierbinte şi limpede. Parcă inima ei nu mai făcea parte din ea, era o inimă exterioară şi independentă, hotărâtă şi inteligentă, care ştia exact ce face şi ce vrea. Se lăsă purtată încotro o ducea inima şi parcă ea însăşi devenea din ce în ce propria-i inimă.

Ajunse la capătul coridorului de lumină şi, printr-un portic, trecu într-o sală uriaşă. Se uită mai întâi la pardoseală. Plăcile de tuf de culoarea pufului piersicii păreau nişte tablete mari de glucoză. Picioarele ei erau încălţate în pantofi şi nu în pacinii pe care-i purta în casă. O rochie din catifea uşoară îi ajungea până la glezne. Nu ştia dacă să fie uimită şi să se bucure, ridică privirea şi zări în apele oglinzilor o altă Svetlana care semăna vag cu aceea pe care-o ştia ea. Era ea şi nu era. Avea trăsăturile mai dulci şi apele ochilor strălucitoare, adânci, ca nişte vârtejuri. Iar rochia, felul în care era strâns părul, colierul, cerceii, scoteau cum sepalele strânse lasă să se întrevadă doar, o altă femeie. O uluitoare femeie pe care ea abia o recunoştea. De undeva sau de peste tot adie un vals. Miresmele, parfumurile, aerul se amestecă fremătând. Sala e plină de oameni. Femei şi bărbaţi vibrând de o fericire luminiscentă. Svetlana înaintează încet, potrivindu-şi legănat paşii pe pardoseala care tot îi pare de glucoză şi-i e frică să n-o zgârie cu pantofii. De undeva din mulţime se desprinde un bărbat care pare s-o cunoască şi vine hotărât înspre ea. Îi ia mâna cu graţie şi-i sărută încheietura, cu o plecăciune abia schiţată şi privind-o în ochi cu o bucurie fără margini. Parcă în ochii lui şi dincolo de ochii lui e însăşi bucuria, pacea împăcată şi limanul tuturor zbaterilor.

– Ai venit?!… De când te caut… Dacă ai şti! … O, dacă ai şti! …  – îi murmură la ureche.

Svetlana tresări fără să tresară. Era vocea pe care ştia c-o ştie. Îşi potrivi pasul şi alunecară ca unul singur. „Un – doi – trei, un – doi – trei, un – doi – trei” – îşi spune în mintea ei ca s-o agaţe de ceva concret, de o idee, neştiind ce să-i răspundă acestui necunoscut cu glas cunoscut şi să-şi domolească foşnetul inimii.

– Şi de când mă cauţi? – îl întrebă, cu o undă de maliţie pe care o regretă imediat.

– De 127 de ani – îi răspunse cu seriozitate, mişcându-se astfel ca să-i poată privi chipul. Ştiam că te voi găsi, dar nu ştiam când şi unde. Bine că … în sfârşit!…

– Şi acum? … Ce-o să facem? …

– O să trăim! – râse gâlgâit şi o apropie imperceptibil cu graţie şi tandreţe.

– Dar eu am o … eu sunt într-o altă viaţă! Am venit după voce… Am  … Am o … Trebuie să mă …

– Acela era un vis. Acum eşti. Asta e viaţa ta. Nimic nu trebuie. Acum nu mai „trebuie” nimic.

Chiar dacă nu-l crezu dintr-o dată cu adevărat, chiar dacă acum îi părea că visează şi se gândi chiar să se ciupească doar-doar s-o trezi, era atât de bine încât chiar voinţa de a lega vreun alt gând străin îi părea o impietate. Se lăsă mai departe în voia valsului şi privi cu atenţie în jur. Zâmbetele şi încuviinţările celor din sala de bal, cu toţii adunaţi acolo, parcă, pentru a-i sărbători apariţia o încredinţară – nu întru totul – că s-ar putea să fie aievea.

 

 

Anunțuri