Motanii fermecaţi, Tarzan şi Tărzănuţ

Povestea acestor pisoi, fraţi cu diferenţă de un an între ei, a început acum 3 ani. Un mieunat strident şi disperat a alertat poporul celor două curţi. Cel mai interesat de sursa mieunatului era Vlad. După negocieri încordate şi intense între cele două „cetăţi”, am câştigat dreptul de a păstra pisica – un ghemotoc speriat, bolnav şi miculuţ – în preajma noastră. A crescut, s-a obişnuit cu noi – cum se obişnuiesc pisicile, care-s nişte aristocrate – şi a primit numele de Musette. A făcut primul rând de pui care-au dispărut, cum dispar la ţară puii de pisică. În anul următor a fost mai şmecheră, învăţând din experienţă şi nimeni n-a reuşit să afle unde-a fătat şi unde-i îi ţine, a apărut cu ei mărişori, drăgălaşi şi mieunători. Când au crescut mari, pisicile au luat calea bejeniei impuse, motănelul a rămas. Tarzan. Aşa l-a botezat moşul nostru.

Anul următor a apărut de Paşti cu puii – când la Zorlenţi e rugă (hramul bisericii) – şi curţile sunt pline de musafiri înveşmântaţi ca-n reviste. Cum nu e de bon ton să alergi după mâţe taman în zi de rugă, au scăpat şi de data asta. Când au crescut mari, „fetele” au plecat iarăşi în lume: Color, Blanchette. Tărzănuţ a rămas. E cel mai sălbatic pisic pe care l-am avut vreodată. Nimeni nu pune mâna pe el. E şi un mare vânător. Dar cel mai rău îmi pare după Color – o pisică isteaţă şi tare frumoasă. Când sunt mici, e o încântare să-i priveşti cum se-aleargă, se pândesc, se caţără-n piersici de unde nu mai ştiu să se dea jos.

Anunțuri