Misterioasă şi luminând rece ca un zâmbet amărui, Ana, a venit din stele ca să ne facă posibilă existenţa.
Dintre toate destinele pe care putea să le aleagă, l-a ales pe cel mai greu, la început în mod inconştient, apoi asumat.
De parcă ar fi fost purtată de-un fir nevăzut, gesturile şi faptele ei au rămas învăluite într-o raţiune doar de ea cunoscută, nearătată nouă, paradoxale şi inexplicabile pentru profanii din preajma ei.
În copilărie, la 8 ani, când mergea cu oiţele la păscut, a adormit pe câmp şi a visat-o pe Maica Domnului care-a mângâiat-o şi i-a spus ceva.
Ce i-a spus s-a pierdut în mintea copilăriei mele. O copilărie al cărei laitmotiv a fost suferinţa şi lacrimile mamei pe care nu le-nţelegeam dar le treceam în inima mea ca ei să-i fie mai uşor.
Discretă în credinţa-i arzătoare, rugându-se în tăcere şi singurătate, a luat asupra ei cele mai grele poveri, cu o uriaşă răbdare şi cu o înţelepciune şi o ştiinţă a cursului vieţii pe care eu n-o voi avea niciodată. Mi-a rămas, însă, credinţa, la început gestuală apoi, odată cu necazurile, interiorizată.
Desăvârşindu-se-n frumuseţe odată cu trecerea anilor, adăugând umbrele de tristeţe şi melancolie, a strălucit mereu ca o stea străină, deasupra tuturor, departe, altfel.
Ne-a văzut împlinindu-ne şi neîmplinindu-ne, căzând şi ridicându-ne, ratând şi luând-o de la capăt, plângând şi râzând şi, de fiecare dată, împlinirea, neîmplinirea, loviturile, durerea şi suferinţa, bucuria şi tăcerea s-au amplificat în inima ei cum se amplifică ruga într-o catedrală.
Niciodată nu s-a dat bătută. Niciodată nu s-a lăsat pradă deznădejdii. Cu o încredere înexplicabilă în Binele care va învinge, ne-a îmbărbatat, ne-a mustrat şi ne-a insuflat speranţă, crezând în ce va să vină.
Deşi m-am ivit în lume prin ea, deşi sunt parte (mai nereuşită) din trupul maicei mele, deşi am crescut în leagănul eresurilor, poveştilor, cântecelor şi lacrimilor ei, astăzi îmi dau seama că n-am cunoscut-o, că rămâne cel mai mare mister al vieţii mele. Şi îmi dau seama că aşa cum eu văd în feciorul meu ce va să fie, aşa vedea ea în noi. Doar că noi n-am putut să vedem niciodată în ea.
Cum să cunoască un biet planet pierdut în spaţiu soarele care-l încălzeşte şi-l ţine captiv în lumină, să nu se piardă?
#######
Mulţumesc tuturor acelora care au compătimit cu mine, în tăcere sau prin cuvinte. Dacă aveţi părinţi, cinstiţi-i şi bucuraţi-i. Este înfricoşător să constaţi câte puteai să faci, atunci când nu mai poţi să faci nimic.
Frumoase cuvinte, dulci gînduri despre cea care ți-a dat viață. „Cine are părinți, pe pămînt nu în gînd..”
Suferința ta, e-o binecuvântare dureroasă pentru noi.
Ea te înalță și-ți prilejuiește să scrii dumnezeiește despre întâiul miracol al vieții pe pământ !
Fii binecuvântată, iar Ea fie iertată, căci Dumnezeu e mare și bun până și cu cei care n-ar merita asta!
Și fie-ți durerea curățătoare de toate păcatele vieții.
Doamne Ajută !
Mulţumesc, Radu.
Înafară de scris, nu prea mă mai pricep la altceva.
Chiar dacă nu se vor întâmpla minuni – deşi minuni se întâmplă mereu -, chiar dacă nu vor fi semne, chiar dacă noi tot împietriţi vom rămâne, eu ştiu sigur că Ana este şi a fost o Sfântă. Biserica noastră nu va băga de seamă, n-a băgat de seamă crezând că-i vorba despre o băbuţă oarecare căreia i s-au terminat zilele, îşi va vedea de rosturile ei dar eu ştiu sigur că a umblat pe pământ o mucenică care-a plâns, în frig, la -25 de grade şi s-a rugat pentru cei care-o asupreau, care a ţinut post negru săptămâni în şir şi nici apa nu s-a atins de buzele ei, care şi-a văzut fiul ei preaiubit ucis şi tranşat cu zile, căreia i s-au topit ochii de plâns şi i-au ars genele pentru ca noi să fim izbăviţi şi să nu plătim indiferenţa, cruzimea şi îngâmfarea cu care ne-am purtat, fără să-i acordăm măcar crezare pentru viaţa ei sacrificată. Noi şi alţii ca noi care cred că părinţii nu mai sunt buni la nimic după ce fiecare îşi câştigă un blid de mâncare şi-un culcuş plătite prin compromisuri amare şi hidoase în ochii Domnului.