Ritualul meselor de prânz la care se adunau toţi ai casei se desfăşura după acelaşi tipic. Gospodina, tânără, zveltă, cu ochi verzi ca fierea, cu uitătură piezişă şi furişată, aşeza blidele de lut şi lingurile de lemn pe masa geluită, răsturna mămăliga în mijlocul mesei, o tăia cu o sfoară şi-şi striga bărbatul.

După ce îşi spăla cuviincios mâinile, se aşeza pe scăunel în dreptul blidului, îşi lua un cub de mămăligă şi îndemna cu zeama din castronul de lut, fleorcăind la fiecare sorbitură.

La masă, pe un scăunel mai înalt, era aşezat şi fiul lor, un cap rotund şi bălan cu ochii umblându-i în toate părţile ca două boabe de piper neastâmpărate. Îşi lua şi el, suflând în degete, felia de mămăligă şi înghiţea cu dumicaţi mici, îngrijit, fără să soarbă, aşa cum îl învăţase maică-sa.

Când erau aproape pe terminatelea cu mâncatul, apărea şi moşul, tatăl bărbatului şi bunic al fecioraşului. Târşindu-şi târlicii, adus de umeri şi întorcându-se, ca lupul, cu totul de mijloc, amirosa şi încuviinţa din cap: „Tare bine miroase, măi copii!”

Se aşeza şi el şi morfolea încet cu gingiile mămăliga şi fiertura, atent să nu-i scape vreo firimitură sau vreun strop. Nu băga de seamă iritarea vădită a nurorii, care-i număra dumicaţii şi-l privea cu ochi duşmănoşi. Nu băga de seamă nici indiferenţa stearpă a feciorului său care nu vedea nimic sorbăind absent cu nasul în castron.

La o vreme, tot mai enervată de faptul că moşul întârzia la masă, că avea mâinile neputincioase şi scăpa uneori bucata de mămăligă în blid, iar alteori nu nimerea lingura în gură, punându-şi borşul pe cămaşa mototolită şi soioasă, îi ceru bărbatului ei să-i facă o trocuţă. Trocuţa fiind făcută, îi trântea mămăliga în ea şi, deasupra, fiertura cea de toate zilele. Moşul acceptă cu o lacrimă în gene şi înghiţind cu noduri să mănânce ca un câine, lângă prichici, direct din troacă.

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, femeia îşi găsi băiatul cioplind la o lotvă. Mirată, îl întrebă ce meştereşte acolo. Băiatul îi răspunse senin că îi ciopleşte o trocuţă lu’ tată-su, pentru când va fi bătrân şi nu-l vor mai primi să mănânce la masă cu ei.

 (Această povestioară era într-o carte de limba română din cursul primar. Am rescris-o pentru că e atât, atât de adevărată.)