Nu mi-am imaginat cum va fi. Pur şi simplu, am lăsat vieţii şi viitorului puterea de a hotărî ce va fi când voi ajunge la vârsta maturităţii.
La pornire, aveam toate atuurile unui individ de succes. Pe drum, datorită lecturilor, mediului, influenţelor de tot felul şi caracterului meu contorsionist (exact aşa), visul s-a diluat, viaţa s-a amărât şi s-a îngenuncheat şi, prin norii unui destin greu, rareori s-a zărit soarele. Puţine au fost reuşitele. M-am încâlcit de multe ori în plasele oamenilor – despre care am aflat că au interese şi frici şi arareori inimă curată şi iubitoare.
Am reuşit trei lucruri în viaţa mea de până acum. Să-mi termin studiile universitare după trei încercări, să-mi fie dăruit un copil şi să public 3 cărţi. Studiile universitare nu-mi folosesc la nimic, eventual, să înţeleg manipularea sistematică la care suntem supuşi. Despre cărţile mele n-a auzit nimeni; deşi una dintre ele, Cartea de dragoste, este un cutremurător şi remarcabil Psalm al lui David, în oglindă. Scris de o femeie pentru Bărbat.
De copil mă bucur şi e aproape singura lumină care mă ţine aici şi care mă trage sau mă împinge înainte.
Am spus „douăzeci şi doi” de două ori pentru că 22 de ziua când mama mea s-a dus la Domnul. Mi-e foarte greu să mă desprind de durere, de lama cuţitului care mi-a despicat sufletul, mi-e foarte greu să văd înafara acestei deznădejdi şi suferinţe în care stau ca-ntr-un balon uriaş. Sunt în mijlocul nenorocirii şi nu văd şi nu pot să mă desprind, să mă desfac, să mă delimitez, să fiu raţională sau, mai bine, mistică.
Şi asta pentru că mama şi-a pus în mine speranţe de care eu am uitat, ocupându-mă cu o viaţă goală, sterilă, chinuită, căreia îi inventez mereu alte meandre şi complicaţii exact ca să nu mă apropii de drumul meu. Toată credinţa ei că eu „sunt un pic la fel ca ea”, dusă până-n ultima clipă, s-a transformat într-o uriaşă gaură prin care eu îmi pot vedea în toată splendoarea ratarea. Inutilitatea a mii de ore petrecute cu griji parazite, alte mii de ore petrecute cu oameni care nu merită nici măcar să-i observi, mii de ore de viaţă imaginară. Pentru mine, foarte puţin. Mereu pentru ceilalţi. Totdeauna ceilalalţi au fost înaintea mea prioritari pentru mine. Am rătăcit treizeci şi trei de ani. Am trăit într-o imitatio Christi de mâna a şaptea, penibilă şi ridicolă. Am căutat să salvez oameni care nu puteau fi salvaţi, să îndrept caractere care aşa ieşiseră ele din retortele naturii, strâmbe, m-am călcat în picioare, m-am umilit, mi-am risipit viaţa, sufletul, inima, mintea cu tot felul de creaturi cărora voiam să le arăt lumina.
Am avut norocul – sau ce?- ca în momentul în care nu mai credeam în nimic, când devenisem o bucată de piatră cinică şi ermetizată care nu mai dădea niciun ban găurit pe niciun om, dispreţuindu-i pe toţi la grămadă ca pe nişte troglodiţi, să întâlnesc un Om. Un om care, sacrificându-şi confortul, viaţa personală, tot ce construise până atunci, s-a hotărât să mă salveze. Să mă dărâme până sub temelie, să mă reconstruiască, să-mi dea o nouă formă şi puterile de demult, din copilărie. M-a topit şi m-a retopit, m-a bătut cu baroasele (în sens esoteric, desigur), iar m-a băgat la topit. A curăţat tone de zgură. A spălat albii de gunoaie cât 10 Dunări de pe inima mea. De ce? Nu am un răspuns. Pentru că şi el a văzut, cum mama mea a văzut, lumina spiritului sub munţii de resturi ale trăitului.
Acest om merită astăzi toată lauda. Pentru sacrificiul lui personal, pentru că s-a zidit de viu în temelia zilelor mele pentru ca eu să fiu. Pentru ca eu să încetez să mă neg şi să mă izbesc cu o forţă egală cu aceea cu care am venit, ca suflet, din antimaterie cu o dorinţă teribilă, constantă, de autodistrugere. Dacă el n-ar fi lepădat întreaga lui viaţă într-un gest care pare tuturora nebunesc, penibil, ilogi, iraţional, eu n-aş scrie astăzi, aici. Aşa cum mamei mele îi datorez venirea în lume, acestui om extraordinar îi datorez revenirea mea la viaţă. Iar el a tăiat, pentru mine, toţi viţeii graşi, nu şi-a oprit nici măcar unul.
Să dea Dumnezeu să fi meritat.
atat timp cat poti scrie asa si mai ales asta , doar ai castigat , crede-ma ! 😀
O!!! Nu-i nimic de castigat… Si nici nu sunt in stare sa castig pentru ca vreau sa pierd, asta e lupta mea.
(şi) acest om merită lăudat din toată inima, şi când zic asta am degetul arătător îndreptat spre tine!
E buna lauda, dar e nemeritata. Inca n-am facut aproape nimic din ce-ar fi trebuit sa fac.
Gabriela, mai întâi, la câţi ani îţi doreşti îţi urez, în loc de „la mulţi ani”-ul tradiţional. Să dea Domnul să-ţi aducă-n dar destinul, universul sau cine mai concură în „trasarea” drumului” fiecăruia anii pe care ti-i doreşti, şi să-ţi dea ochi ori ochelari ca să vezi că acel „trebuie” e doar un categoric amărât care sperie, aşa e, dar ca şi definiţie din punctul meu de vedere. Eu nu consider că „trebuie” să fac un anume ceva în viaţa-mi, căci dacă am şti cu toţii ce şi cum, am fi altceva, nu oameni…poate zei, nu pui de D-zeu.
Eşti într-un punct acum, mută-l mai încolo! Mâine mai încolo! Orice crezi acum despre tine, mâine poate fi la polul opus, doar ştii deja asta. N-aş vrea să-mi iei intervenţia ca pe un sfat, căci suntem diferite, experienţele-s altele, experimentăm cu totul altfel, chiar dacă aceleaşi lucruri. Îmi doresc să-mi primeşti cuvintele ca pe o urare, ca pe un gând bun, pornit către tine într-o vâltoare pe care nu reuşesc să mi-o temperez la acest ceas când îţi scriu.
Şi încă ceva, până acum doi-trei ani, aşa e, habar n-aveam că eşti scriitoare, n-auzisem de tine. Dar de-atunci tot aud…aud, căci citesc aici, ori de câte ori scrii, chiar dacă-s de cele mai multe ori invizibilă şi nu las semne ca am trecut pe-aici.
Să fii! Te îmbrăţişez, cu drag!
Asa da… Foarte frumos scris, simtit, descris:)
Am trecut pe aici special pentru a-ti spune la multi ani si pentru a-ti ura cele bune alaturi de indemnul „nu te acri” (pe care mi-l fac si mie de cate ori am ocazia). Nu stiam daca vei sarbatori sau nu (si/sau) virtual momentul tau aniversar de 44 (de pahare). Se pare ca n-ai avut de ales si a trebuit sa organizezi si aici o mica si discreta petrecere pentru prieteni. Intrucat la petrrecere nu se vine cu mana goala (pentru ca nu-i frumos) ti-am adus in dar trei citate inventate de catre prietenul tau Feodor Mihailovici Dostoievski special pentru a le atribui ca replici unor personaje aidoma tie:
(a) Orice om este nefericit pentru ca nu stie ca este fericit, acesta este singurul motiv. Oricine descopera acest lucru devine imediat fericit.
(b) Sa ne mintim pe noi insine ne este mai adanc inradacinat decat sa-i mintim pe ceilalti.
(c) Cu cat urasc mai mult indivizii luati in parte, cu atat dragostea mea pentru umanitate in general e mai mare.
Inca o data la multi ani si petrecere frumoasa… Nu te acri! (Treci la cheseaua cu dulceata)…
Cu drag, al dv. dl.Goe (dupa o idee de I.L.Caragiale)
Mulţumesc.
Sincer, când am scris, am ştiut că vei sosi negreşit cu un cadou. Citatele ar putea fi adevărate 🙂
Uneori încrederea celorlalţi te obligă atât de mult încât eşti nevoit să acţionezi – să trăieşti, să scrii, să vezi că eşti fericit.
Pingback: Simion Muntean, artist plastic din Baia Mare « my heart to your heart
Draga Gabriela, La multi ani!

Cred ca poti spune ca ai renascut din cenusa multumita acelui om minunat.
Mama ta trebuie sa fi fost fericita ca a adus pe lume o fata ca tine.
inca esti tanara si mai ai multe de facut in lumea asta.
Iti daruiesc o floare, cu drag:
Impresionant. Dar nu pot comenta mai mult, că e prea puțină cunoașterea doar din cele scrise mai sus. Poate doar un singur lucru se poate adăuga: există mulți oameni care au trăit, nu la fel, dar cu crucile lor în spate.
P.S. În penultima frază, adăugă un „c” la „ilogi”.
Ştiu, mulţumesc, am văzut că lipseşte acel „c”, dar am lăsat aşa pentru că aveam treabă la bucătărie. Voiam să spun, în acest aticol, că împlinesc 44 de ani şi că îi datorez altora, de-o vreme încoace. 🙂
Da, crucile sunt cel mai adesea în inimile noastre.
E greu să spun despre mine explicit că: 1. N-am vrut să mă nasc; 2. Când am cunoscut această lume, cu strâmbătăţile şi ticăloşiile ei, am avut sentimentul că n-am ce să caut aici, în lume; 3. Foarte mult timp am vrut să schimb oamenii din proximitatea mea, prin orice fel de mijloc şi cu orice fel de preţ, pentru că în marea lor majoritate erau erau mânaţi şi animaţi de diavol; 4. Când am renunţat şi m-am învelit în scârbă şi consideram toţi oamenii tocătură ignobilă şi murdară, aşteptând să treacă viaţa şi să plec, am întâlnit un Om care visa să devină înger aici, pe pământ; 5. Acum, când micul meu univers e în echilibru, – deşi, în jur, e o încleştare şi-o învârtejire balaurească a pierzaniei – sunt mult prea bolnavă şi mult prea ostenită.
Şi totuşi…
„Iar el a tăiat, pentru mine, toţi viţeii graşi, nu şi-a oprit nici măcar unul.
Să dea Dumnezeu să fi meritat.”
Păi sigur că a meritat din moment ce primește, rupte, smulse din tine, asemenea hălci de frumos și iubire !
La mulți ani !
Și iubiți-vă mult !
Că de urât, are cine să vă urască…
Și mă gandesc în primul rând la guvernanți
Pingback: Meta-Galaxia Goe si Universurile Paralele (II, II si un sfert) « (b)Arca lui goE
Esti atat de tanara!:)
Nicio viatza nu e o reusita perfecta, are multa oboseala, mult efort si catralioane de greseli. Dar ele arata ca n-am calatorit prin viatza asta „cu viteza nepasarii”…
Ma bucur ca te-am cunoscut aici…Ma bucur si ca Dzeu ti-a trimis ingerul de care aveai nevoie. Cat despre moartea celor dragi, pot doar sa spun: transforma-l pe Hades in altceva, nu-i da mai multa putere decat are..Fa-l pulberea de fluturi care usureaza aerul, fa-l ceva care sa semene cu Viatza…
Sunt?
E adevarat, e important ce ramane dupa ce ai „ars” tot ce-ai trait… Dumnezeu, nu stiu din ce motiv, imi da absolut tot ce-i cer si ce nu-i cer dar stie ca am nevoie. Si niciodata nu ne da mai mult decat putem duce.
Voi incerca sa transform tristetea in altceva, util, frumos.
… cu o întîrziere greu de scuzat,
dar cu acelasi gînduri bune dintotdeauna:.
LA MULȚI ANI SĂNĂTOȘI !
și pt că știu că-ți place
Nu e nimic greu de scuzat cata vreme suntem in aceiasi dimensiune a realitatii 🙂
Multumesc, da imi place Enrico.