Nu mi-am imaginat cum va fi. Pur şi simplu, am lăsat vieţii şi viitorului puterea de a hotărî ce va fi când voi ajunge la vârsta maturităţii.

La pornire, aveam toate atuurile unui individ de succes. Pe drum, datorită lecturilor, mediului, influenţelor de tot felul şi caracterului meu contorsionist (exact aşa), visul s-a diluat, viaţa s-a amărât şi s-a îngenuncheat şi, prin norii unui destin greu, rareori s-a zărit soarele. Puţine au fost reuşitele. M-am încâlcit de multe ori în plasele oamenilor – despre care am aflat că au interese şi frici şi arareori inimă  curată şi iubitoare.

Am reuşit trei lucruri în viaţa mea de până acum. Să-mi termin studiile universitare după trei încercări, să-mi fie dăruit un copil şi să public 3 cărţi. Studiile universitare nu-mi folosesc la nimic, eventual, să înţeleg manipularea sistematică la care suntem supuşi. Despre cărţile mele n-a auzit nimeni; deşi una dintre ele, Cartea de dragoste, este un cutremurător şi remarcabil Psalm al lui David, în oglindă. Scris de o femeie pentru Bărbat.

De copil mă bucur şi e aproape singura lumină care mă ţine aici şi care mă trage sau mă împinge înainte.

Am spus „douăzeci şi doi” de două ori pentru că 22 de ziua când mama mea s-a dus la Domnul. Mi-e foarte greu să mă desprind de durere, de lama cuţitului care mi-a despicat sufletul, mi-e foarte greu să văd înafara acestei deznădejdi şi suferinţe în care stau ca-ntr-un balon uriaş. Sunt în mijlocul nenorocirii şi nu văd şi nu pot să mă desprind, să mă desfac, să mă delimitez, să fiu raţională sau, mai bine, mistică.

Şi asta pentru că mama şi-a pus în mine speranţe de care eu am uitat, ocupându-mă cu o viaţă goală, sterilă, chinuită, căreia îi inventez mereu alte meandre şi complicaţii exact ca să nu mă apropii de drumul meu. Toată credinţa ei că eu „sunt un pic la fel ca ea”, dusă până-n ultima clipă, s-a transformat într-o uriaşă gaură prin care eu îmi pot vedea în toată splendoarea ratarea. Inutilitatea a mii de ore petrecute cu griji parazite, alte mii de ore petrecute cu oameni care nu merită nici măcar să-i observi, mii de ore de viaţă imaginară. Pentru mine, foarte puţin. Mereu pentru ceilalţi. Totdeauna ceilalalţi au fost înaintea mea prioritari pentru mine. Am rătăcit treizeci şi trei de ani. Am trăit într-o imitatio Christi de mâna a şaptea, penibilă şi ridicolă. Am căutat să salvez oameni care nu puteau fi salvaţi, să îndrept caractere care aşa ieşiseră ele din retortele naturii, strâmbe, m-am călcat în picioare, m-am umilit, mi-am risipit viaţa, sufletul, inima, mintea cu tot felul de creaturi cărora voiam să le arăt lumina.

Am avut norocul – sau ce?- ca în momentul în care nu mai credeam în nimic, când devenisem o bucată de piatră cinică şi ermetizată care nu mai dădea niciun ban găurit pe niciun om, dispreţuindu-i pe toţi la grămadă ca pe nişte troglodiţi, să întâlnesc un Om. Un om care, sacrificându-şi confortul, viaţa personală, tot ce construise până atunci, s-a hotărât să mă salveze. Să mă dărâme până sub temelie, să mă reconstruiască, să-mi dea o nouă formă şi puterile de demult, din copilărie. M-a topit şi m-a retopit, m-a bătut cu baroasele (în sens esoteric, desigur), iar m-a băgat la topit. A curăţat tone de zgură. A spălat albii de gunoaie cât 10 Dunări de pe inima mea. De ce? Nu am un răspuns. Pentru că şi el a văzut, cum mama mea a văzut, lumina spiritului sub munţii de resturi ale trăitului.

Acest om merită astăzi toată lauda. Pentru sacrificiul lui personal, pentru că s-a zidit de viu în temelia zilelor mele pentru ca eu să fiu. Pentru ca eu să încetez să mă neg şi să mă izbesc cu o forţă egală cu aceea cu care am venit, ca suflet, din antimaterie cu o dorinţă teribilă, constantă, de autodistrugere. Dacă el n-ar fi lepădat întreaga lui viaţă într-un gest care pare tuturora nebunesc, penibil, ilogi, iraţional, eu n-aş scrie astăzi, aici. Aşa cum mamei mele îi datorez venirea în lume, acestui om  extraordinar îi datorez revenirea mea la viaţă. Iar el a tăiat, pentru mine, toţi viţeii graşi, nu şi-a oprit nici măcar unul.

Să dea Dumnezeu să fi meritat.

Anunțuri