Foto: G.S., Nokia (Deasupra de Reşiţa)

A fost o Săptămână Luminată. Cu lacrimi, dar şi cu râsete. Cu prieteni, cu glasul lor vibrant şi unic ce reuşeşte să mă convingă că e bine să fii, cu oameni blânzi la suflet şi, probabil, şi cu din ceilalţi, care însă nu s-au arătat la chip.

Cu o putere nouă am văzut lumea. Cu o putere nouă încerc să deretic trăitul, cu mişcări repezi. Plecarea cu totul neprevăzută a mamei mi-a arătat că nu avem timp, oricât am crede că avem şi că trebuie să fim pregătiţi în tot ceasul şi să nu rămână în urma noastră treburi neîncheiate. Aşa că m-am dus să văd oameni – altădată aş fi spus că  mai am timp, sau că nu sunt pregătită, sau că ei n-ar vrea să mă vadă. Nimic mai neadevărat. Cu toţii avem nevoie unii de alţii, prieteni mai de demult sau cunoştinţe vremelnice, e nevoie să ne diluăm sufletele unii în alţii, să trăim bucuria comuniunii sub acelaşi soare sau sub acelaşi cer mohorât.

De Paşte, am întâlnit un caracter uluitor, pentru că aparţine unei copile. Mi-a încântat inima cu limpezimea sufletului ei; oamenii mari nu sunt capabili să acţioneze conform glasului inimii, cel mai ades se împiedică-n prejudecăţi.

De ziua mea ne-am bucurat şi am râs, am plâns şi am meşterit prăjituri iar seara am avut o vizită regească. Spun „regească” pentru că doar regii vorbesc cu privirile şi cu gesturile, fără multe cuvinte. Sunt vecinii noştri de la  ţară, moş Martin şi coana Iconia, oameni simpli, ai satului, temelia şi esenţa lui, a cumsecădeniei şi bunei cuviinţe. Ca regii, mi-au făcut onoarea să mă sărbătorească prin prezenţa lor molcomă, povestind, cu măsură, din vieţile lor grele dar atât de frumoase. Pentru că eu nu mai am părinţi în viaţă, îi consider pe ei „părinţii” mei de adopţie. Sper să nu supăr pe nimeni, dar chiar mi-s dragi şi chiar mă simt ca un copil în preajma lor.

Apoi m-am sărbătorit – cu măsură şi modestie – cu colegele mele (şi ele un fel de familie, pentru că petrecem, vrem – nu vrem, ore, împreună, în fiecare zi).

Mircea Cornel Roşu, un bănăţean atipic 

Sâmbătă, am privit Reşiţa de sus. De la Vila „Chiva Roşu„. În 1979, Mircea Cornel Roşu dispărea din Pancevo, dintr-o delegaţie sportivă, şi dus a fost. Dus, până în Franţa unde, câţiva ani mai târziu începea o întreprindere temerară: un complex sportiv olimpic mare cât un oraş, în La Grande Motte.  

S-a întors la Reşiţa imediat după Revoluţie, dornic să ajute, dornic să-şi revadă prietenii, urmând chemarea străbunilor – întemeietori ai locurilor. Pe pământurile lor, restituite, Cornel Roşu visează construirea unui „cartier francez”. Şi s-ar putea să reuşească, dacă e să-i urmărim biografia de temerar încăpăţânat. Ne-am bucurat de peisaj, de prietenie, de generozitatea gazdelor şi de tovărăşia norilor şi-a florilor de măr. Ne-am reîntors duminică de parcă am fi uitat ceva sau locurile ne-au legat cu un fir nevăzut şi ne-au tras înapoi.

A fost o Săptămână Luminată şi plină. Cu de toate.

Anunțuri