Etichete

, , , , , , , , ,

In imagine G. Savitsky şi Titus Frunzăverde

http://www.caon.ro/resita-are-un-cartier-francez/1096410

Astăzi, vă recomand un articol al unui confrate mai tânăr, Ciprian Antoniu Mocanu. Îl puteţi citi urmărind linkul de mai sus.

Şi galeria foto a articolului, unde-l veţi putea admira şi pe Vlad Popescu – fiul meu iubit –  şi pe îngerul nostru păzitor (aşa l-a numit, inspirat, nuclearr), Enache Barbu – despre care, pentru a fi cuprinzătoare, mi-ar trebui spaţiul câtorva romane pentru a-i grafia legenda personală, în mare măsură egală cu istoria recentă a Reşiţei din perioada ei industrială şi de binemeritată glorie, şi pe prietenii noştri adevăraţi: Diana şi Ioţa Panici, profesorul Milorad Mircov, interpretul Cristian Buică, profesorul Ion Micloşină, fostul campion naţional la box, Pavel Nedelcea, inginerul Liviu Cocora şi toţi ceilalţi prezenţi, precum petalele florii miraculoase a prieteniei, prinse în caliciu de generozitatea şi dibăcia lui Mircea Roşu şi de amabilitatea distinsă a doamnei sale, Mireille.

Ca o încununare a zilei, glasul distinct, special, al lui Titus Frunzăverde – o fiinţă copleşitoare prin ea însăşi -, a făcut să tremure aerul înserării şi să plângă merii ce-şi lepădau în vânt prinosul, de dulceaţa romanţelor parcă desprinse din alt veac – romanţe atât de dragi mamei mele.

Cu ani în urmă, am cunoscut un alt suflet nobil al Reşiţei, doctorul Petru Iliasă, Pătruţ, cum îi ziceau cunoscuţii. O bucurie de viaţă, o exaltare şi, în acelaşi timp, varianta autohtonă a Maicii Thereza. Aduna toţi năpăstuiţii soartei şi-i alina cu puterile lui omeneşti, le construia adăposturi, umbla pe la toate uşile pentru a putea pune în operă binefacerea. Pe nedrept uitat. Era un virtuoz al acordeonului şi, în urma lui, auzim şi astăzi, asociindu-i chipul fericit: Ce frumoasă-i prietenia!

Nu am găsit nicăieri pe internet melodia. Se spune că originile ei sunt la Bocşa, ritmul e unul de vals vienez. Vă scriu aici câteva versuri:

Ce frumoasă-i prietenia,

Cel mai scump şi drag cuvânt,

O-nţeleg numai aceia

Care-n viaţă ştiu a fi

Omenoşi cu oamenii.

Vreau să-mi spui pe ce străduţă,

Unde casa ţi-ai mutat,

Poate că-n a ta căsuţă,

Vei găsi o cămăruţă

Pentru mine de-nchiriat.

Vreau să fi din nou prieteni

Cum am fost şi altă dat’

Şi în seara care vine

Eu să bat în geam la tine

Şi să-mi spui: „bine-ai venit”.

(…)

 Reşiţei îi lipsesc multe şi-i prisosesc multe. Îi lipseşte un administrator iubitor de trecut şi vizionar în aceiaşi iubire. Îi lipseşte o Galerie a oamenilor de seamă ai acestor locuri. Şi a avut şi are oameni de seamă. Reşiţa are un spirit propriu, o viaţă interioară, fracţionată acum în mii de identităţi, de istorii mici care fac o istorie mare. Lipseşte coagulantul. Lipseşte iubirea cuprinzătoare care să dea celor ce au construit oraşul, respectul şi recunoaşterea cuvenite. Care să spună copiilor de astăzi cine a fost Reşiţa de odinioară, cât eroism şi cât nesomn, câtă zbatere şi cât sacrificiu au însemnat fiecare piatră, fiecare furnal, fiecare utilaj, fiecare piesă făcută aici şi trimisă în ţară şi în lume, la hidrocentrale, la şantierele navale, din China până în Argentina. din Australia până în Africa de Sud.

În 2002, când veneam la Reşiţa din cosmopolita şi sofisticata Timişoară, fără să ştiu că voi rămâne şi fără să mă gândesc că aceste locuri şi oamenii ei mă vor fermeca şi mă vor lega cu otgoane nevăzute, pentru totodeauna de Banat m-au impresionat casele. În orice pinten de deal, pe orice povârniş, în cele mai imposibile locuri, oamenii costruiseră o casă, mai multe, un cartier. M-a uluit şi m-a încântat lupta fiecărui om cu muntele, cu dealul, cu povârnişul, pentru a-şi face sălaş lui, familiei, prietenilor. Apoi, în timp ce aflam, am iubit istoria zbuciumată, eroică, a acestor meleaguri. Au venit romanii, au venit turcii, au venit austro-ungarii, au venit ruşii, au venit nemţii. Au venit, unii au venit şi au plecat. Alţii, cu spiritul deschis, au rămas să germineze, să adauge, să se pătrundă de spiritul celorlalţi: sârbi, croaţi, saşi, secui, unguri, evrei, nemţi. Să se pătrundă de doinele locurilor, care nicăieri nu sunt aşa. Să adauge, să devină mai buni. Spiritul locurilor îşi cântă bucuria de odinioară şi jalea că nu vede încotro s-o apuce.

Anunțuri