Picture: here

Continuare la „Cine n-are noroc în răsărit…”

 De primăvara până toamna, Maria colinda câmpurile şi-şi făcea de treabă doar pe-afară. Intra în casă seara târziu, când se năşteau pe boltă stelele. Intra, nu înainte să le scruteze căutând un semn de la mama ei, un semn mic, o strălucire mai aparte, o clipire. Uneori i se părea, alteori chiar îşi închipuia că o stea i-a făcut cu ochiul în semn de „noapte bună”. Îşi spăla colbul de pe picioarele veşnic înţepate de ciulini sau de pietre, se aburca în pătuţul ei şi se azvârlea în somn imediat, ca-ntr-o apă tulbure. Nu voia să-şi pângărească auzul cu zgomotele casei, cu şuşotelile şi foşnetele intimităţii ce-i păreau murdare şi nevrednice de a fi ascultate. Strângea ploapele strâns şi-şi zicea „dorm, dorm, dorm” şi, adormea în adevăr.

Ura zloata şi frigul toamnei când, din şopron, apărea în mijlocul casei războiul de ţesut cu caierul, spata, suveica şi sacii de câlţi care trebuiau scărmănaţi şi torşi. Maldărele de rochiţe vechi şi de haine zdrenţuite, spălate dar mirosind a praf din alt timp, printre ele, hainele despre care ştia că sunt ale mamei ei pe care „cealaltă, asta” le urcase în pod şi acum i le coborâse pentru ca ea să le taie cu foarfeca, să le facă gheme şi să ţeasă, apoi, ţoale vărgate din ele.

Îşi făcea de lucru fără o vorbă cât era ziulica de lungă, ridicându-se doar cât să meargă să dea de mâncare la porci, la găini şi la vaci, să mai aţâţe focul sau să mănânce o coajă de mămăligă sau un cartof fiert, cu sare, lângă sobă.

Venise iarna, cernând, mai întâi, fulgi mărunţi şi tăioşi, şlefuiţi de ger şi apoi din cei mari, somnoroşi, desenând, noaptea, crini şi margarete şi alte flori necunoscute pe geamuri. Pe uliţă şi pe lângă garduri, viscolul adunase vălătuci. Din când în când, suna din zurgălăi câte o sanie trasă de cai, a veselie şi a viaţă iuţită de ger.

Aprinse focul, puse cazanul pentru mâncarea porcilor la fiert şi îşi luă împletitura – un ghem de lână cenuşie şi andrelele, aşezându-se-n geam. Din când în când, arunca câte o privire florilor de gheaţă care plângeau de moarte şi se stingeau prelingându-se spre pervaz. Întingea degetul în petalele lor şi le gusta, ca pe-o ambrozie răcăroasă şi dătătoare de viaţă. În chiote, se ivi în colţul uliţei un cal costeliv şi împiedicat, trăgând, anevoie, un car încărcat până peste poate cu buturugi şi crengi. În spatele lui, alte căruţe, încărcate mai cu milă pentru bietele dobitoace. Căruţa se înţepenise în troian. Oricât se opintea calul cel costeliv, nu reuşea s-o urnească. Şfichiuit cu biciul, sări în hamuri şi rupse unul dintre ele. Căruţaşul coborî de pe capră, îi dădu ocol prin nămeţi şi îl arse cu codirişca peste picioare. Apoi peste bot. Sângele ţâşnea din pielea bietului animal, înflorind troianul cu boabe de mărgean. Maria lăsă lucrul din mâini şi se ridică în picioare pe scăunel. Inima-i bătea tare, tare, şi parcă simţea în carnea ei fiecare lovitură  pe care-o primea bietul animal. Cei din spatele căruţei împotmolite coborâseră şi ei şi se apropiaseră, vociferând, fiecare cu îndemnul lui, cu opinia sau cu rânjetul lui. Unul îl batjocori pe cal şi pe stăpânul lui, altul aduse o lopată, altul o furcă. Calul stătea îngenunchiat, cu sângele picurându-i din bot, nici măcar nu mai voia să se ridice. Căruţaşul porni o altă ploaie de lovituri peste capul acestuia şi peste crupă. Animalul căută, cu o uriaşă sforţare să scape de durerea ce-i muşca din trup se ridică, săltă pe picioarele de dinapoi şi lovi aerul cu cele din faţă, căzu apoi într-o parte împleticit în hamuri, zvâcnind în troian. Maria bătu cu pumnul în cercevele şi strigă cât o ţinură puterile:

– Nebunule, lasă calul că-l omori! Ticălos ce eşti, ai nenorocit bietul căluţ! Bată-te Dumnezeu să te bată!

Nimeni nu-i auzi, însă, glasul, estompat de vuietul viscolului şi de gălăgia grupului care-şi dădea cu părerea în fel şi chip, înjurând şi scuipând într-o parte. Calul încercă, încă o dată, să se ridice, dar picioarele rănite nu-l mai ascultau. Se aşeză cuminte în troian, aşteptând nu se ştie ce. Maria simţea cum propriile ei puteri i se scurg din trup, că nu mai poate nici ea să se mişte, nici să deschidă fălcile ce i se încleştaseră. Doar lacrimile usturătoare, fierbinţi şi dureroase porniră din ochii ei prea puţini obişnuiţi cu plânsul. Ca orice fiinţă îndelung chinuită şi asprită de viaţă, îşi oţelise într-atât firea încât plânsul i se părea o umilitoare dovadă de slăbiciune, pe care ea nu voia să şi-o permită. Dar acum nu şi-o putea stăpâni şi nici nu voia să şi-o stăpânească. Dădu drumul lacrimilor tuturor celor 12 ani de chin şi umilinţă, de batjocură şi însingurare.

Căruţaşul dădu ocol calului înfigându-i vârful bocancilor în carne cu lovituri mici şi rele. Calul îşi ridică puţin capul, îl privi şi şi-l culcă înapoi în zăpadă parcă spunându-i: „Nu-mi pasă, n-ai decât să mă loveşti, nu mă doare, nu vreau să te mai ascult”. Stăpânul, parcă ghicind gândurile calului, înşfăcă furca din mâinile celui care-o adusese nu se ştie de ce şi-o înfipse de câteva ori în trupul calului care doar tresări de fiecare dată.

Apoi azvârli furca pe câmp, mai privi o dată animalul care horcăia privindu-l fix în ochi, îşi azvârli căciula în troian şi o porni pe drum, cu capul descoperit,  înjurând şi blestemând, fără să se mai uite în urmă.

Grupul se defăcu în inşi abătuţi, cu mâinile atârnând inutile; se urcă fiecare în căruţa lui şi întoarseră, începând cu ultimul, căutând o altă cale. Calul cu măruntaiele străpunse şi căruţa rămaseră în mijlocul troienelor, doar viscolul se tânguia furios, răsfirând şi ridicând cu roiuri de fulgi coama roşcată a calului prizonier al altei lumi.

###

Recomandări: Schtiel, G1b2i3, Cella, Dana Pătrănoiu, Ioan Usca, Schayna, Zinnaida, Innerspacejournal.