Picture: here
Continuare la „Cine n-are noroc în răsărit…”
De primăvara până toamna, Maria colinda câmpurile şi-şi făcea de treabă doar pe-afară. Intra în casă seara târziu, când se năşteau pe boltă stelele. Intra, nu înainte să le scruteze căutând un semn de la mama ei, un semn mic, o strălucire mai aparte, o clipire. Uneori i se părea, alteori chiar îşi închipuia că o stea i-a făcut cu ochiul în semn de „noapte bună”. Îşi spăla colbul de pe picioarele veşnic înţepate de ciulini sau de pietre, se aburca în pătuţul ei şi se azvârlea în somn imediat, ca-ntr-o apă tulbure. Nu voia să-şi pângărească auzul cu zgomotele casei, cu şuşotelile şi foşnetele intimităţii ce-i păreau murdare şi nevrednice de a fi ascultate. Strângea ploapele strâns şi-şi zicea „dorm, dorm, dorm” şi, adormea în adevăr.
Ura zloata şi frigul toamnei când, din şopron, apărea în mijlocul casei războiul de ţesut cu caierul, spata, suveica şi sacii de câlţi care trebuiau scărmănaţi şi torşi. Maldărele de rochiţe vechi şi de haine zdrenţuite, spălate dar mirosind a praf din alt timp, printre ele, hainele despre care ştia că sunt ale mamei ei pe care „cealaltă, asta” le urcase în pod şi acum i le coborâse pentru ca ea să le taie cu foarfeca, să le facă gheme şi să ţeasă, apoi, ţoale vărgate din ele.
Îşi făcea de lucru fără o vorbă cât era ziulica de lungă, ridicându-se doar cât să meargă să dea de mâncare la porci, la găini şi la vaci, să mai aţâţe focul sau să mănânce o coajă de mămăligă sau un cartof fiert, cu sare, lângă sobă.
Venise iarna, cernând, mai întâi, fulgi mărunţi şi tăioşi, şlefuiţi de ger şi apoi din cei mari, somnoroşi, desenând, noaptea, crini şi margarete şi alte flori necunoscute pe geamuri. Pe uliţă şi pe lângă garduri, viscolul adunase vălătuci. Din când în când, suna din zurgălăi câte o sanie trasă de cai, a veselie şi a viaţă iuţită de ger.
Aprinse focul, puse cazanul pentru mâncarea porcilor la fiert şi îşi luă împletitura – un ghem de lână cenuşie şi andrelele, aşezându-se-n geam. Din când în când, arunca câte o privire florilor de gheaţă care plângeau de moarte şi se stingeau prelingându-se spre pervaz. Întingea degetul în petalele lor şi le gusta, ca pe-o ambrozie răcăroasă şi dătătoare de viaţă. În chiote, se ivi în colţul uliţei un cal costeliv şi împiedicat, trăgând, anevoie, un car încărcat până peste poate cu buturugi şi crengi. În spatele lui, alte căruţe, încărcate mai cu milă pentru bietele dobitoace. Căruţa se înţepenise în troian. Oricât se opintea calul cel costeliv, nu reuşea s-o urnească. Şfichiuit cu biciul, sări în hamuri şi rupse unul dintre ele. Căruţaşul coborî de pe capră, îi dădu ocol prin nămeţi şi îl arse cu codirişca peste picioare. Apoi peste bot. Sângele ţâşnea din pielea bietului animal, înflorind troianul cu boabe de mărgean. Maria lăsă lucrul din mâini şi se ridică în picioare pe scăunel. Inima-i bătea tare, tare, şi parcă simţea în carnea ei fiecare lovitură pe care-o primea bietul animal. Cei din spatele căruţei împotmolite coborâseră şi ei şi se apropiaseră, vociferând, fiecare cu îndemnul lui, cu opinia sau cu rânjetul lui. Unul îl batjocori pe cal şi pe stăpânul lui, altul aduse o lopată, altul o furcă. Calul stătea îngenunchiat, cu sângele picurându-i din bot, nici măcar nu mai voia să se ridice. Căruţaşul porni o altă ploaie de lovituri peste capul acestuia şi peste crupă. Animalul căută, cu o uriaşă sforţare să scape de durerea ce-i muşca din trup se ridică, săltă pe picioarele de dinapoi şi lovi aerul cu cele din faţă, căzu apoi într-o parte împleticit în hamuri, zvâcnind în troian. Maria bătu cu pumnul în cercevele şi strigă cât o ţinură puterile:
– Nebunule, lasă calul că-l omori! Ticălos ce eşti, ai nenorocit bietul căluţ! Bată-te Dumnezeu să te bată!
Nimeni nu-i auzi, însă, glasul, estompat de vuietul viscolului şi de gălăgia grupului care-şi dădea cu părerea în fel şi chip, înjurând şi scuipând într-o parte. Calul încercă, încă o dată, să se ridice, dar picioarele rănite nu-l mai ascultau. Se aşeză cuminte în troian, aşteptând nu se ştie ce. Maria simţea cum propriile ei puteri i se scurg din trup, că nu mai poate nici ea să se mişte, nici să deschidă fălcile ce i se încleştaseră. Doar lacrimile usturătoare, fierbinţi şi dureroase porniră din ochii ei prea puţini obişnuiţi cu plânsul. Ca orice fiinţă îndelung chinuită şi asprită de viaţă, îşi oţelise într-atât firea încât plânsul i se părea o umilitoare dovadă de slăbiciune, pe care ea nu voia să şi-o permită. Dar acum nu şi-o putea stăpâni şi nici nu voia să şi-o stăpânească. Dădu drumul lacrimilor tuturor celor 12 ani de chin şi umilinţă, de batjocură şi însingurare.
Căruţaşul dădu ocol calului înfigându-i vârful bocancilor în carne cu lovituri mici şi rele. Calul îşi ridică puţin capul, îl privi şi şi-l culcă înapoi în zăpadă parcă spunându-i: „Nu-mi pasă, n-ai decât să mă loveşti, nu mă doare, nu vreau să te mai ascult”. Stăpânul, parcă ghicind gândurile calului, înşfăcă furca din mâinile celui care-o adusese nu se ştie de ce şi-o înfipse de câteva ori în trupul calului care doar tresări de fiecare dată.
Apoi azvârli furca pe câmp, mai privi o dată animalul care horcăia privindu-l fix în ochi, îşi azvârli căciula în troian şi o porni pe drum, cu capul descoperit, înjurând şi blestemând, fără să se mai uite în urmă.
Grupul se defăcu în inşi abătuţi, cu mâinile atârnând inutile; se urcă fiecare în căruţa lui şi întoarseră, începând cu ultimul, căutând o altă cale. Calul cu măruntaiele străpunse şi căruţa rămaseră în mijlocul troienelor, doar viscolul se tânguia furios, răsfirând şi ridicând cu roiuri de fulgi coama roşcată a calului prizonier al altei lumi.
###
Recomandări: Schtiel, G1b2i3, Cella, Dana Pătrănoiu, Ioan Usca, Schayna, Zinnaida, Innerspacejournal.
Gabriela, ce e cu tine, ce e cu proza asta crancena ? …
E din viaţă, draga mea Zinaida, e din viaţă. Dacă oamenii n-ar avea teamă de legi şi de consecinţele faptelor lor, cred că tot aşa s-ar năpusti unii asupra altora… Omul e cel mai spurcat dintre toate vietăţile de pe pământ, când e grosier, needucat şi neînălţat.
Pingback: Rugăciunea tuturor simţurilor – 2 | innerspacejournal
Pingback: Adevarul este intotdeauna pur « my heart to your heart
Pingback: Nici acest cuvant, nici celalalt… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…
Pingback: Paperboy « schtiel
E foarte trista povestea, iar descrierea torturarii si uciderii calului m-a durut si m-a revoltat.
E atata rautate in lumea asta!
Cred că aveam cinci sau şase ani. Când eram copil mă trezeam devreme şi mă „postam” în geam, mai ales iarna când n-aveam voie să ies afară. De la „postul meu de observaţie” permanent, urmăream viaţa uliţei. Un corb care scormonea în zăpadă, un câine prăpădit şi îngheţat, sănii trase de cai anunţate de clinchetul clopoţeilor… Într-o dimineaţă am văzut acest episod care mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna. Am strigat la toţi cei din casă să iasă şi să-l oprească pe nebun; aş fi vrut să ies eu, am bătut în geam, am strigat şi am plâns, dar cu toţii au convenit că nu e nimic de făcut… Şi nu era, pentru că acolo, în uliţă, în jurul căruţei răsturnate erau o liotă de ţigani cu topoare şi alte „unelte”… Iar eu eram doar un copil, nu mă puteam împotrivi. Poate că aşa i-a fost calului ăluia, atunci i-a venit sfârşitul tuturor chinurilor lui şi Dumnezeu sau Natura au stabilit: Ajunge! Au venit mai târziu cu alţi cai, au descărcat lemnele, au scos căruţa din zăpadă, au reîncărcat-o şi au luat şi calul…
O fi tristă povestea, dar e din viaţă.
Pingback: Guvernul Ponta « Motanul Incaltat
OFF TOPIC DAR TITLUL SE POTRIVESTE DE MINUNE !
UN SCANDAL INTERNATIONAL FARA PRECEDENT. VICE -PRESEDINTELE SENATULUI AMERICAN DAN VOICULESCU A FURAT 1.000.000 $ DIN TEZAURUL STATULUI AMERICA. ADMINISTRATIA OBAMA CERE RESTITUIREA BANILOR SI EXTRADAREA FARA INTARZIERE A CETATEANULUI ROMAN!!!
FBI Headquarters
935 Pennsylvania Avenue, NW
Washington,
FBI
Robert Mueller Director of the Federal Bureau of Investigation
Stimate domn
Ma numesc Robert Horvath Deva . Sunt Presedintele companiei Devartes
Studio Internatiional New York. Sunt jurnalist de investigatii specializat in terorism
si transport ilegal de armament.
In calitate de cetatean american cer fara intarziere deshiderea unei anchete in legatura cu furtul
unui milion de dolari din fondul CIA .
DOCUMENT CIA :
Statele unite au cheltuit zeci de milione de dolari pentru a obtine ultima tehnologie sovietica . Vanzarea sa facut prin Marin Ceausescu iar banii au fost depusi in conturi elvetiene. Acesta a fost ” sinucis ” de o echipa a serviciului extern romanesc
condus de Dan Voiculescu. Ultimul cec de un milion de dolari a intrat astfel direct
im buzunarul cetateanului roman
C.I.A :
CEAUSESCU A VANDUT ARME RUSESTI AMERICANILOR.
„United States spent 500 milions $ in the last 10 years on the purchase of advanced Soviet arms from a network run by two brothers of Nicolae Ceausescu,
The arms sales were controlled by Lieut. Gen. Ilie Ceausescu, then Deputy Defense Minister, and Marin Ceausescu, who ran Romania’s trade mission in Vienna and who negotiated the sales.
Legatura intre serviciul american sa facut printr-un tanar diplomat
roman ( Melescanu ) stationat in Europa si la ONU…”
Acesta fuseses contactat de americani la New York.
Tratativele au continuat si au fost terminate cu success pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol si sol-aer, pe care Nicolae Ceausescu le-a cumparat dela Moammer Gaddafi si care ne-au fost livrate pe coasta de Est in schimbul a catorva zeci de milioane de dolari depusi de C.I.A. intr-un cont cifrat la o banca elvetiana.
Marin Ceausescu, ajuns consiler la Ambasada RSR din Austria, s-a intalnit in secret cu seful de statie C.I.A. din Viena in vara anului 1987.
Guvernul american a incercat sa salveze viata lui Marin Ceausescu, dar echipa operativa C.I.A. a sosit la ambasada romana din Viena in momentul in care echipa DEA condusa de care il spanzurase pe Marin Ceausescu in subsolul ambasadei tocmai parasise cladirea…
Remit documentatia necesara…………….Date de contact.
Cu multumiri anticipate
Caz complet Robert Horvath deva Blog
Bătăia calului din povestire nu este un caz singular. Am trăit și eu o poveste asemănătoare. După ce calul n-a mai reacționat la biciușcă a fost lovit cu lanțul pînă la sîngerare. Și tot n-a plecat. Oamenii supraapreciază puterea calului înhămat la căruță. Despre astfel de tratamente am auzit și în zilele noastre, într-o știre tv. Calul, animal de ajutor al omului sărac, este bătut cu sălbăticie cînd nu mai poate. S-ar părea că este un destin al acestui animal!
Dincolo de povestea tristă, apreciez limbajul neaoș românesc. Superb.
Dacă n-ai știi că și oamenii au fost supuși la asemenea chinuri groaznice, unele chiar inimaginabile ( culmea, tot de către oameni !), mai ales în lagărele de concentrare și-n închisorile comuniste, care au reușit să distrugă tot ce avea mai valoros poporul român, poate că suferința unui biet animal te-ar impresiona mai mult ( mai ales descrisă cu atâta simțire și convingere ).
E frumoasă și înălțătoare, chiar creștinească, grija pentru animale, dar nepăsarea și uitarea ce se așterne peste istoria nemiloasă a acestui popor, mult prea iertător, ca să nu zic chiar fraier, care ajunge să-i numească pe fiii tortionarilor neamului românesc în funcții ca alea deținute (culmea ironiei !) de alde Tismăneanu, Patapievici, Neulander ș.m.a., pare la fel de tragică și neiertătoare cu cei care uită !
Ca să nu mai zic și de cai nărăvași și încăpățânați care ar scoate-o din răbdări și
pe cea mai blândă și miloasă făptură 🙄