Etichete

, , , , , , ,

Foto: Bad Politics

Suntem  în anul de graţie 2012. PSD-ul, la un congres anterior, l-a  titrat „Anul Victoriei”, obedient, slugarnic chiar, megaloman, suflând viclean în pulpanele noului erou al zilei, împins pe tabla de şah, la sacrificiu. Nu l-au împins nici Regele şi nici Regina, nici Calul şi nici Turnul. Ci Marele Jucător. Marele Jucător nu e Traian Băsescu, cum am fi tentaţi să credem, cufundaţi cu capul în hârdăul politicii dâmboviţene. El nu e decât un Nebun care râmă în diagonală, ca un plug criminal,  eşafodajul societăţii româneşti, atât cât a mai rămas.

În aceşti 23 de ani de la Revoluţie s-a schimbat în mod esenţial paradigma de funcţionare a statului român. Până la Revoluţie, ea consta în exacerbarea naţionalismului şi obstinaţia de a constitui aici, în România, la Bucureşti, un pol important al politicii externe, un punct nodal de echilibru între cele două forţe politice mondiale: Vestul capitalist şi Estul socialist. Cum a reuşit Ceauşescu să facă din România o ţară respectată? Jucând cartea geopolitică, asigurându-şi independenţa economică şi stingând vasalităţile împrumuturilor externe. Greşeala lui – care l-a şi costat viaţa – a fost lipsa de intuiţie sau ignorarea realităţii că devenise iminentă concilierea între Est şi Vest iar el, ca personaj politic, devenea anacronic şi inutil.

În aceşti 23 de ani, corifeii „occidentalizării” n-au încetat să ne ne toarne în urechi propria umilire. Umilire, denigrare, neantizare, destabilizarea totală a sufletelor. Cum? Negând o epocă întreagă cu tot ce-a făcut şi cu tot ce-a fost. Negând scriitorii epocii – care nu-s puţini şi nici lipsiţi de talent. Negând întreaga creaţie materială şi spirituală, bombardând-o cu clişeul „comunist”. Tot ce s-a înfăptuit în România prin muncă tenace, prin sacrificii, prin ingeniozitate şi inteligenţă timp de 45 de ani a fost adunat într-o cârpă neagră, legat fedeleş şi aruncat în debaraua istoriei, într-un dulap cu eticheta „comunist”, „expirat”. S-au văzut închişi în întunericul temniţei ruşinii generale părinţii noştri, bunicii noştri, fraţii şi surorile, ba chiar şi noi. „Şcoala era comunistă”. „Muzica era comunistă”. „Industria era comunistă”. „Electricitatea era comunistă”. „Creaţia literară era comunistă”. „Viaţa era comunistă”, „Ţara era comunistă”!!! şi trebuie, deci, pusă între parantezele groase ale ruşinii, decăzută din rangul de ţară şi supusă oprobiului lumii întregi!

Pe acest clişeu al ruşinării noastre ca popor s-a purces apoi la dărâmarea a tot ce e românesc, pe negarea a tot ce e valoros, pe demolarea a tot ce era peren şi trebuia să rămână astfel. Şi pentru ca distrugerea să fie totală, s-a asmuţit, cu ajutorul corifeilor deznaţionalizării, categorii şi clase sociale unele împotriva altora, mereu, susţinut, într-o sarabandă a ponegririi.

Noi nu ne-am reconsiderat încă, obiectiv şi cu înţelepciune, istoria recentă. Am aruncat-o la gunoi şi aşteptăm să putrezească pentru ca nu cumva să ne amintească de faptul că am fost demni, că am fost creativi, că am fost martiri, că am fost chinuţi, că am avut o şcoală de prestigiu, că am avut o industrie funcţională, că am avut o agricultură performantă,  un sistem de sănătate articulat şi atotcuprinzător, că am situat, timp de 45 de ani, în centrul tuturor preocupărilor, Omul. Acum, în centrul tuturor preocupărilor, avem Banul.

Care valoare rezistă mai bine, oare, la trecerea timpului?

Odată cu alegerile din 2004, ne-am predat definitiv Marii Finanţe. Tot ce s-a operat de-atunci în economie, în societate, în legislaţie, în justiţie, s-a subsumat comandamentelor străine statului român. Uitaţi-vă în urmă şi-mi veţi da dreptate. S-au crescut artificial veniturile bugetarilor şi s-a deschis creditarea pe veresie. Peste un milion de cetăţeni s-au îndatorat până peste poate. A venit apoi ignobilul şi decerebratul Boc, cu coasa. A tăiat veniturile, dar datoriile cetăţenilor au rămas. A rămas vasalitatea faţă de băncile străine. Iar nivelul de trai s-a prăpuşit dramatic sub limita subzistenţei. Apoi a fost lovit sistemul de sănătate. S-au închis spitale, s-au tăiat finanţările, au fost transferate în jurisdicţia comunităţilor locale care nu erau pregătite să le administreze şi nici fonduri nu aveau. A urmat sistemul educaţional. Au fost extraşi şi puşi pe tuşă dascălii cu experienţă, care ştiu carte şi înlocuiţi cu proaspăta floră ivită din „spuma valurilor”. Calitatea învăţământului a scăzut dramatic iar abandonul şcolar este uriaş, mai ales în mediul rural, şi nu cade sub incidenţa niciunei statistici. A urmat mica reformă în justiţie, un sistem strâmb şi călâi care îl pedepseşte pe cel nevinovat dar mărunt şi-l scoate în nevinovat pe traficant, pe delapidator, pe criminal.

Pentru tot acest efort de distrugere s-au folosit unelte. Principala unealtă, Băsescu. Ceilalţi, doar nişte ustensile cu care stăpânii Europei şi Americii extrag sufletul din poporul român şi distrug naţiunea română. A mai rămas o mână de talibani, supuşi şi ei legilor timpului şi vieţii.

Singurul politician român care a negociat statutul României în picioare şi nu în genunchi a fost Adrian Năstase. Pentru acest „păcat” este vânat de opt ani de zile cu dosare penale inventate, este hăituit şi tracasat de o mână de slugi preaplecate ale Stăpânului Gittensteinului. Ponderea puterii în România o deţin, acum, Statele Unite ale Americii. Cu zăhărelul FMI într-o mână şi gârbaciul NATO în cealaltă. Deşi pornisem ca o naţiune europeană, am sfârşit ca slugoi ai Americii.

Capitalizând întreaga nemulţumire popolară, PD-L-ul a fost sfătuit să se „dizolve”, să dispară în peisaj, treptat, să se dilueze şi să-şi şteargă urmele. S-a retras în doi paşi. Întîi Boc, apoi, „independentul” Ungureanu Mihai-Răzvan, sacrificaţi, au diminuat tensiunea socială, au tăiat fitilul unei bombe ce sta să explodeze. Nicio Putere n-are nevoie de oameni în stradă, de mulţimi incontrolabile care ar putea, eventual, să dea foc băncilor… Cetăţenii trebuie să fie docili.

A venit rândul să iasă din pălăria Unchiului Sam şi iepuraşul dalb, nou-nouţ şi încă nemaculat, dornic de putere cum o fată de la ţară râvneşte la haine de firmă. N-a stat să analizeze în ce hal se află România. Şi încotro s-ar putea îndrepta. Gittenstein îi suflă, cald, în urechi. Victor nu ştie că aşa e răsuflarea celui ce te va pierde, înşelătoare şi caldă. Ar avea de la cine afla, dacă ar fi capabil să asculte. Îndrăgostit de postul de premier, iubind ideea de a fi prim-ministru, a uitat repede cum a ajuns acolo şi deja îşi închipuie că e exclusiv meritul lui. Şi-a umplut curtea de dalmaţieni, rottweileri, pitbulii, tosa şi amstafi, aflaţi în diverse solde, amuşinându-i călcâiul vulnerabil. Şi nu vor ezita să-şi înfigă colţii, când vor primi comanda.

România e o ţară tristă, aflată, iarăşi „în calea răotăţilor de tot felul”.  Fără perspectivă, fără conducători. Sau cu conducători „fără de ţară”. Iar noi, cetăţenii ei, suntem o mulţime heteroclită, fără liant. Milioane de cioburi ale unei oglinzi sparte. Arătând, fiecare, o altă realitate.
Deşteaptă-te, Române?!?