Astăzi, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional – Caraş-Severin organizează, la Reşiţa, Festivalul internaţional „Porţile Poeziei”.

Cineva binevoitor sau  neinspirat (?, asta se va vedea) m-a înscris pe lista ceor demni de a participa. Şi altcineva, binevoitor sau, pur şi simplu protocolar, mi-a trimis o invitaţie.

A participa la un eveniment, fie  el şi convenţional, este o provocare uriaşă pentru mine. De ce? Pentru că totul ar trebui să fie perfect şi n-are cum să fie. Pentru că, după un îndelungat şi încăpăţânat exerciţiu al singurătăţii, al absenţei deliberate din viaţa socială şi culturală a acestui oraş, nu ştiu cum să calibrez rezonanţele. Nu mai ştiu unde e nucleul bucuriei de a întâlni oameni şi nu ştiu unde e comutatorul energiei ce învăluie preajma şi sursa în blândeţe şi lumină.

Nu mi-e frică de oameni, nu îmi mai e frică de mult. Dar nici nu ştiu dacă sunt sau nu scriitor, dacă eticheta de poet, lipită lângă numele meu nelumit (Savitsky e numele tatălui) are vreun sens sau e doar o coajă sclipitoare.

Vom vedea cum va fi. Vă povestesc. Fie va fi o sărbătoare a prieteniei, fie o anostă înşiruire de identităţi prizoniere în convenienţa statutului.

Închid ochii şi deschid aripile.

 Am reîntâlnit oameni care locuiesc în sufletul meu de când i-am cunoscut: Petrică, Mireille, Gabriela, tanti Viorica. Ei au rămas în acelaşi loc, să străjuiască.

Am reîntâlnit oameni care au dărâmat, din greşeală, cu cotul, un castel de carton la care lucram legată la ochi. Poate că aşa trebuia să fie şi eu n-am înţeles decât mult mai târziu.

 

 Am găsit în caietul „Festivalului” şi poezie, şi poeţi. O să vi le prezint. Unii sunt cu adevărat scriitori.

Anunțuri