Etichete

,

 

 

Nu mi s-a iertat niciodată nimic

Din ce nu am scris.

Încă de la-nceput,

Din prima frântură de vis pe care-o ţin minte,

Ai venit cu o carte.

Am ştiut imediat că aceasta e cartea mea.

Deşi nu puteam să citesc,

repetând după tine,

mi s-au descoperit înţelesurile

şi trupul cuvintelor l-am binevăzut.

Erai împreună cu îngerul tău păzitor

sau, poate, al meu. Semăna mai bine cu mine, e drept.

De-atunci, nu te-am mai văzut

Ori n-am fost întrutotul atentă

Dar, în piept, port legământul glasului tău

Stea fixă-ntr-un cer de temut

Singurul fir al puterii de-a fi într-o fire absentă.

 

Am scris toate vieţile în care am mas.

Sau ele m-au scris cum au vrut.

De-atâta cerneală bolnavă şi de-atâta făcut,

Oasele mele curate s-au îngrozit

Sufletul s-a-nfăşat în ţol de otravă

Şi nu-şi mai dă glas.

 

Într-o sfântă zi de duminecă am hotărât

că-i mai bine să mor.

Îngerul meu păzitor şi-a pornit toate puterile

Să mă smulgă dintre vămile rele pe unde umblam

Era trist cu desăvârşire

– n-am văzut niciodată atâta tristeţe în cineva.

Am tot mai puţine puteri pentru scris.

Pentru iubire nu am.

Şi crinii mi-au zis – şoptind între ei –

că doar în iubire suflet pe suflet cuminecă

Şi nu te voi putea, din întuneric de piatră, vedea.

 

Cred că m-ai trimis aici pentru tine

Ca pe o apă plăcută

În care să te poţi oglindi.

Nu te-ai gândit că nu voi putea fi

Doar condei şi peniţă subţire

Scrijelind într-una hârtii,

ţandră de iască.

Mai bine pune cartea pe foc

Şi coboară, ia-ţi nume

Să te vadă inima mea şi să poată

iar să iubească.

 

Anunțuri