Autor: Lucian Avramescu

Traian Băsescu, cel care rânjea spunând „pentru tine nu voi fi un preşedinte bun” a reuşit într-adevăr să-l termine ca om, carieră politică, viaţă pur şi simplu, pe Adrian Năstase. Dacă ura lui Băsescu, pe care-l ştiu din atâtea fapte câinoase, nu mă surprinde, mă îngrozeşte în schimb şi umple de scârbă bucuria ţopăită a unei haite care joacă pe sângele victimei.

Doamna Macovei, pe care am avut neşansa s-o cunosc, ca ministru, într-un avion care venea de la Bruxelles şi mi s-a părut, iertaţi-mă, beată, nu-l vrea doar în puşcărie pe Năstase, unde a ajuns, după un scurt ocol în graniţa cimitirului, ci vrea să joace pe cadavrul lui. Mă simt ca într-un trib de canibali unde victima, înainte de  a fi consumată, este supusă ritualului frăgezirii cu picioarele. Ghinionul de a nu-şi fi nimerit capul, graţie vigilenţei unui poliţist care s-a simţit îndreptăţit apoi să-l înjure şi să-l ţină în cătuşe sângerând pe duşumea, l-a supus pe Năstase celor mai umilitoare chinuri. Un om care a tras asupră-şi un glonţ merită reverenţa curajului, dacă e să-l cităm pe Camus. Singura întrebare căreia trebuie să-i răspundem este dacă merită să trăim. Unica libertate este să ne alegem moartea. Aşa scria marele eseist. Procurorii lui Băsescu l-au anchetat, în spital, pe fostul lider de partid şi pentru încercarea de a-şi lua viaţa. Macovei i-ar mai da nişte ani şi pentru asta.

Nu ştiu cât de vinovat este Năstase. Nu ştiu dacă şi cât a furat. Aşa cum nu ştiu  dacă şi cât a furat Băsescu, cel care terorizează România cu arma DNA. Nu ştiu câţi politicieni de vârf şi-au îngăduit luxul cinstei în aceste  decenii în care am scăzut, numeric, cu trei milioane şi am trăit, dincolo de bucuria de a ne exprima relativ liber, blestemul de a ne vedea colonie. Ştiu că indivizi care provin din  familii modeste, concurează azi cu descendenţii lui Rockefeller şi se bat în iahturi cu urmaşii şeicilor. Peste Năstase s-a adunat însă o ură pe care nici moartea lui autoasumată n-o vindecă. Câtă ură ar trebui să acopere statura lui Băsescu, de departe cel mai nociv individ care a acces, aproape în băşcălie, ca la un joc de cartier cu popice, în fruntea bucatelor? Că în fruntea treburilor şi trebuinţelor ţării n-a fost şi nu va fi niciodată.

L-am criticat pe fostul premier. Uneori drept, alteori luat de vârtej. L-am cunoscut atunci când, cu discreţie, invitând familia regală a României şi câţiva intelectuali, a inaugurat Muzeul hărţii şi cărţii vechi, donaţie personală. Năstase adunase, de copil, hărţi ale României mari sau mici. Sute de hărţi. Unii adună etichete de sticle. Nu ştiu dacă în urma lui Băsescu va rămâne vreo moştenire pentru poporul român. Năstase a fost ucis. Lăsaţi-l în pace. Prea multă câinoşenie. Dacă-i vinovat a plătit. Cu opt ani de umilinţă şi un glonţ care i-a salvat demnitatea.

Dansul pe burta victimei, executat canibalic de Macovei şi postaci agramaţi, mă face să-mi fie silă de poporul căruia aparţin. Îmi amintesc de declaraţia acelui gardian cu patru clase, mândru că-i dăduse picioare în burtă lui Maniu. Năstase n-a fost Maniu. A fost doar premier, preşedinte de Cameră, ministru de externe. În fond, de ce nu s-ar simţi îndreptăţit să-l bage în pizda mă-sii un gardian la Rahova şi să-i ardă un dos de labă?