Ilustraţie: Hugo Simberg

Aţi observat, desigur, dacă aveţi o anume atenţie interioară, că timpul se comprimă atunci când te grăbeşti. Nu e vorba de forfota care te face să scapi lucrurile din mână, să-şi alunece şiretul şi să nu-l poţi lega decât la a cincea încercare, de febrilitarea degetelor care aleargă tremurând peste lucruri, răvăşindu-le. E vorba de o vibraţie interioară, de un tempo precipitat, de spaima că nu vei reuşi să faci toate lucrurile pe care le ai de făcut în intervalul care pare tot mai minuscul. Priveşti neputincios şi furios la spaţiul foarte strâmt dintre acele ceasului în care tu trebuie să înghesui foarte multe gesturi şi acte. Şi asta îţi toarnă-n trup sentimentul neputinţei. Dacă reuşeşti să faci abstracţie cu adevărat – nu doar să te prefaci – de convenţia timp, vei constata că-ntr-o jumătate de oră ai făcut cât altădată într-o zi întreagă. Care-i secretul timpului? Este el un şarpe care devine constrictor şi ne strangulează cu cât ne agităm mai tare? Tinde Universul spre nemişcare? Există timp? Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să „revadă” felii de viaţă, gesturi, vorbe, în acel deja-vu. Feliile sunt mici, înguste şi rareori avem acces la ele…

Când suntem tineri ne agităm într-una. Nu ne place nimic, vrem să schimbăm tot, şi în noi şi în jurul nostru, şi până la marginile lumii, şi temelia lumii vrem s-o schimbăm. Nimic nu pare să fie bun aşa cum e. Fiecare generaţie reinventează viaţa, reinventează principiile, limbajul, regulile, etica, morala, negând ce-a fost înainte. Tot ce-a fost înainte e considerat vetust, ridicol, perimat, lipsit de dimensiunea grandioasă. Tot ce a fost înainte e mic, meschin, rizibil. Tinereţea este o cursă teribilă cu timpul. Foarte puţini reuşesc să-l întreacă şi să rămână senini.

Aceia vor reuşi să devină plaje largi, însorite, mângâiate de valuri şi cutreierate de îndrăgostiţi sau de plimbăreţi singuratici. Aceia vor reuşi să dilate spaţiul, să pună un soare blând deasupra orizontului, să prefire nori pe un cer inspirat. Aceia vor reuşi să creeze în jurul lor un loc liniştit şi sigur pentru trăit. Aceia vor avea generozitatea de a împuternici alţi oameni să trăiască aidoma, să umple lumea cu bucuria de a fi viu, de a gusta din roadele vieţii pe îndelete, fără grabă şi fără hămeseală, fără trufie şi fără dispreţ. Aceştia vor reuşi să treacă celor care vin liniile perene ale vieţii: muzica, poezia, prietenia, încântarea de a fi împreună, de a construi, de a reinventa, sclipirea spiritului, râsul, voia bună. Puterea sau datul de a iubi. A iubi viaţa, a iubi oamenii, a-i învălui în iubirea cea repede iertătoare.

Am alergat şi am ostenit, am căzut şi m-a ridicat, am contestat şi an negat, am persiflat şi m-am revoltat. Am adunat viaţă cât o mie de vieţi. Am adunat viaţă şi din vieţile altora – fiind un creuzet în care fiecare a venit şi şi-a pus povestea proprie. Sunt un loc de întretăiere al tuturor poveştilor lumii. Scrise, auzite, trăite. Dacă ele ar avea corp şi masă, aş fi sub presiunea a milioane de atmosfere. Ce e interesant e că aceste poveşti şi-au pierdut zgura, greutatea, gravitaţia. Sunt evanescente ca aripile îngerilor. S-au făcut elitre, voaluri de mătase multicoloră, fuioare de abur uşor. În loc să mă strivească, mă înalţă, mă poartă spre sus. Nu ştiu de ce e aşa… Tot ce-mi rămâne de făcut este să vi le zugrăvesc, să vi le împărtăşesc, să vă bucuraţi şi voi de multitudinea de culori, nuanţe, sentimente, anti-sentimente, gol, cădere, împăcare, chin şi exaltare. Mărturisesc că nu sunt din lumea aceasta. (Nu am curajul să spun cum o spune Virgil Mazilescu – deşi a fost o vreme când nu înţelegeam şi mi se părea că suferinţa îmi arogă şi superioritate şi am rostit şi eu, cum Mazilescu: „ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă/ şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sînt gata să urlu/ şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sînt gata să urlu/că ei au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă”). Dar lumea aceasta m-a primit în ea şi mi-a dat toate darurile ei fără să-mi ceară nimic în schimb. Aşteptând de la mine să-mi împlinesc vremea şi să-i întorc darurile. Am potrivit şi am răs-potrivit de miliarde de ori. Am stricat, am luat-o de la capăt. „Nu ştiu destul, încă nu ştiu destul. Nu pot. Nu are sens. Nu pot.” Deşi nu-mi cere niciodată nimic, ştiu că aşteaptă. Cum aşteaptă o mamă să i se întoarcă fiul risipitor. Cu încredere şi speranţă, cu teamă dar şi cu ardoare. Mereu îmi spun că n-am găsit cuvintele potrivite. Că n-am ajuns încă la cuvintele care să urnească pietrele şi copacii şi norii, şi plantele şi sufletele oamenilor, să le smulgă din bălteală şi căldicel şi să le tragă spre cer. Poate că n-am dreptate şi e doar o scuză peltică. În fond, mi-e o frică teribilă că n-o să reuşesc să spun. Că n-o să fie elocvent. Că n-o să conving. Poate că nu trebuie decât să scriu prima propoziţie…

Anunțuri